Pagina de Stiri

Cluj-Napoca, 8 mai 2008

Comunicat de presă

Reamintind hotărârea Sfântului Sinod nr. 410 din 12 februarie 2004 care afirmă neutralitatea politică a Bisericii, precum şi obligaţia morală şi legală a politicienilor de a nu fi folosite prezenţele, insemnele, numele şi simbolurilor religiose în scopuri politice şi electorale, Mitropolitul Bartolomeu, cere tuturor factorilor politici, de la toate nivelurile, să nu îi folosească numele în campania electorală.

Experienţa ultimilor ani a dovedit că asemenea abuzuri se întorc împotriva autorilor lor şi că electoratul ştie să sancţioneze derapajele de la morala creştină şi principiile democratice.

Biroul de presă al Mitropoliei Clujului

† B A R T O L O M E U
din mila lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,
Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,
iubitului meu cler şi popor, har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,
iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântări.
Iubiţii mei fii sufleteşti,

Hristos a înviat!
[Adevărat, a înviat!]

Una din cântările de la slujba Vecerniei începe aşa: „Hristoase, Cel ce cu patima Ta ai întunecat soarele şi cu lumina învierii Tale ai luminat toate…”. În numai câteva cuvinte sunt evocate cele două momente de la sfârşitul vieţii pământeşti a Domnului Iisus: moartea, precedată de convulsiile suferinţelor, şi învierea, precedată de moarte şi îngropare. Este aici confruntarea dintre două stihii antagoniste, care adică nu pot convieţui împreună, întunericul şi lumina.
Sfântul Evanghelist Luca, în concordanţă cu ceilalţi doi sinoptici, ne relatează astfel momentul şi cadrul cosmic în care s’a petrecut moartea pe cruce a Mântuitorului nostru: „Şi era acum ca la al şaselea ceas (adică în jurul amiezii), şi întuneric s’a făcut peste tot pământul până la ceasul a nouălea (adică pe la trei după amiază); şi s’a întunecat soarele”. […] Şi Iisus, strigând cu glas mare, a zis: Părinte, în mâinile Tale Îmi pun duhul. Şi aceasta zicând, Şi-a dat duhul”.
Aşadar, bezna cuprinde pământul în plină zi, soarele devine neputincios, Iisus Îşi dă duhul pe cruce, în timp ce cosmosul îi devine solidar.
Când e vorba de dispariţia luminii, cuvântul cel mai frecvent este verbul a stinge: în forma tranzitivă: a stinge o lumânare, o lampă, o candelă, un bec electric, a stinge un incendiu, şi, la modul generic, a stinge lumina; iar în forma intranzitivă, a se stinge: s’a stins lumânarea, lampa candela, becul electric, s’a stins focul din vatră.
Acelaşi verb însă este folosit şi când e vorba de viaţa unui om: dacă e în agonie, se stinge încet, dacă a murit, s’a stins din viaţă.
Este exact ce se petrece pe Golgota: în timp ce Iisus se stinge pe cruce, lumina se stinge de pe faţa pământului
Noi ştim însă că lumina pământului, în timpul zilei, vine de la soare. Dacă ar fi să tâlcuim fenomenul de pe Golgota după ştiinţa şi raţiunea noastră, ar trebui să abordăm întâi cauza şi apoi efectul şi să citim: soarele s’a stins, şi întuneric mare s’a făcut peste tot pământul. Dar ordinea din Scriptură e răsturnată: ni se oferă efectul, adică întunericul, dar nu şi cauza.
Să observăm însă, încă o dată, că soarele nu s’a stins, ci doar s’a întunecat, adică a pălit sub împresurarea întunericului. Chiar dacă am presupune că întunericul a fost cauzat de o eclipsă de soare, aceasta nu putea să dureze mai mult de trei minute, dar aici e vorba de trei ore. În cazul acesta se naşte întrebarea: de unde a venit întunericul, dacă el nu e altceva decât absenţa luminii?
Ei bine, dragii mei, gândul ne duce la momentul de dinainte de facerea lumii, când, aşa cum ne spune Sfânta Scriptură, totul era o genună, adică un haos întunecat al materiei create din nimic, dar încă informe: „şi întuneric era deasupra genunii; şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost lumină. Dar de unde venea lumina, de vreme ce ne aflăm în ziua întâi, iar soarele şi luna vor fi create doar în ziua a patra? Ei bine, aceasta era lumina necreată, latentă în fiinţa lui Dumnezeu, şi pe care El a activat-o prin cuvânt. Revenind pe Golgota, avem motive să credem că Dumnezeu-Tatăl Şi-a resorbit lumina pentru trei ore, adică pe durata agoniei lui Iisus, făcându-Şi simţită prezenţa şi răspunzând astfel strigătului disperat al Fiului Său: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M’ai părăsit? Nu, Tatăl nu-Şi părăsise Fiul. Dimpotrivă, El participă, atotputernic şi deasupra oricărei suferinţe, la patima şi moartea Fiului Său, pe care Acesta şi le asumase – depăşindu-şi clipa de şovăială din grădina Ghetsimani – , şi acceptase să soarbă paharul amărăciunii până la fund.
Întunericul primordial precedase lumina creaţiei; lumina învierii este precedată acum de un doliu la scară cosmică.

Dreptmăritori creştini,

Iată-ne ajunşi în Duminica Paştilor, când preotul iese în faţa credincioşilor ţinând în mână o făclie aprinsă şi îi îndeamnă: „Veniţi de primiţi lumină!” Urmează cântările pascale, în care abundă cuvintele lumină, luminos, strălucire, strălucitor, precum: „Să ne curăţim simţirile şi să-L vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a învierii”; sau: „Luminează-te luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit!” Dacă ne întoarcem la cântarea Vecerniei, cu care am început, vom auzi din nou: „Hristoase, Cel ce cu patima Ta ai întunecat soarele şi cu lumina învierii Tale ai luminat toate”.
Nedumerirea noastră însă vine din aceea că verbele a lumina, a străluci, sau derivatele lor, nu se află în nici una din relatările celor patru Sfinţi Evanghelişti asupra învierii Domnului. De la ei ştim, de pildă, că schimbarea la faţă de pe muntele Taborului L-a înfăţişat pe Domnul transfigurat, cu veşmintele strălucitoare , că îngerul care I-a vestit învierea avea înfăţişarea unui fulger , dar nici o menţiune despre propria Sa strălucire. Dimpotrivă, Maria Magdalena l-a confundat cu grădinarul, ucenicii Luca şi Cleopa l-au luat pe ca un drumeţ oarecare, tot ca unui drumeţ i s’au adresat cei şapte ucenici ai Săi (inclusiv Petru şi Ioan) pe malul Mării Tiberiadei ; aşadar, nimic care să arate strălucirea unui Înviat din morţi, nimic care să contrabalanseze, triumfător, întunericul din jurul Crucii.
Şi totuşi, dragii mei, învierea Domnului nu a fost lipsită de strălucire, dar nu exterioară, în văzul lumii, asemenea unui spectacol de senzaţie – aşa cum ni-L înfăţişează neinspirata iconografie occidentală –, ci în intimitatea mormântului, când pereţii de piatră s’au pomenit inundaţi de lumina trupului care se subtiliza prin îndumnezeire, îşi părăsea giulgiurile păstrându-le forma şi ieşea prin toţi porii materiei stâncoase. În aura acestei lumini‚ a pogorât Hristos mai întâi în iad, de unde i-a tras afară pe morţii care-L aşteptau în întuneric, începând cu Adam şi Eva, aşa cum ni-L înfăţişează tradiţia răsăriteană în singura reprezentare iconografică a învierii.
Revenit printre ai săi, El se reconstituie într’un Iisus pe Care propriii Lui ucenici, stând la masă cu Cel pe care-L crezuseră un străin, nu îndrăzneau să-L întrebe: Cine eşti Tu?, ştiind că este Domnul. Lumina învierii nu a avut martori, dar o cunoaştem prin credinţă.
Toate arătările Domnului de după înviere au avut un singur scop, anume să-i convingă pe oameni, începând cu ucenicii Săi, că El, Cel capabil acum să intre într’o casă cu toate uşile încuiate, dar totodată să-i ofere lui Toma proba simţului tactil, este una şi aceeaşi Persoană cu Cel care murise pe cruce: acelaşi Iisus, acelaşi Hristos, acelaşi Fiu al lui Dumnezeu, acelaşi fiu al Mariei, acelaşi Mântuitor.
Pe toate acestea le făcea în pregătirea apostolilor pentru următorul mare eveniment din viaţa Sa pământească, înălţarea la cer.
Iubiţii mei, aş vrea să ştiţi că Înălţarea Domnului este o sărbătoare tot atât de importantă ca şi Învierea şi că ele, deşi prăznuite la date calendaristice diferite, nu pot fi gândite decât împreună. Aşa cum, în iconomia divină, Vinerea Patimilor a fost necesară pentru Duminica Paştilor, tot astfel Duminica Paştilor a fost necesară pentru Joia Înălţării, iar Joia Înălţării a fost necesară pentru cea de A doua Venire, Judecata de Apoi şi constituirea Împărăţiei Cerurilor. Înălţarea era menită să încheie ciclul pământesc al Domnului şi fusese anunţată de El cu mult înainte. I-a spus-o şi Mariei Magdalena, îndată după înviere: „Nu te atinge de Mine, că încă nu M’am suit la Tatăl Meu; ci mergi la fraţii Mei şi spune-le: Mă voi sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”.
Pe de o parte, era normal ca Iisus să Se Întoarcă în cer, de unde venise, şi, pe de alta, era normal ca El, odată întors, să pregătească locuri pentru noii veniţi de pe pământ. Înălţarea înseamnă imponderabilitate. Iisus îşi arătase această însuşire dumnezeiască în două momente, umblând pe apa mării şi transfigurându-Se pe Tabor, dar acestea erau circumstanţiale, nu permanente şi definitive; înălţarea propriu-zisă va fi permanentă şi definitivă. El şi-a chemat ucenicii într’un loc anume, spre Betania, le-a poruncit să răspândească Evanghelia în toată lumea, Şi-a ridicat mâinile asupră-le şi i-a binecuvântat, după care S’a înălţat la cer.
Învierea nu a avut martori, dar înălţarea a avut. Învierea a fost receptată cu îndoieli şi necredinţă. Iată de ce noi sărbătorim Paştile cu aserţiunea Hristos a înviat!, la care ni se răspunde cu confirmarea Adevărat, a înviat! nălţarea însă a fost o despărţire izvorâtoare de lumină, de vreme ce ucenicii s’au întors în Ierusalim „cu bucurie mare”. Iată de ce în cărţile noastre de slujbă nu există o salutare similară cu aceea de la Paşti. Nu se spune [Hristos S’a înălţat!, Adevărat, S’a înălţat!], pentru că asupra înălţării nu au existat îndoieli sau necredinţă. Faptul că unii creştini folosesc această salutare, din neştiinţă sau exces de evlavie, nu este atestat de Biserică.
Să mai reţinem o rânduială a iconomiei dumnezeieşti. La patruzeci de zile de la naştere, Pruncul Iisus era întâmpinat în templu de către Dreptul Simion, care, luându-L în braţe, L-a mărturisit ca Mântuitor trimis de Dumnezeu-Tatăl. La patruzeci de zile după înviere, Iisus era întâmpinat de către Însuşi Dumnezeu-Tatăl, care Şi L-a aşezat, întru slavă, de-a dreapta Sa. Iată o emoţionantă simetrie divină!

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Am început cu nedumerirea că bucuria, veselia, lumina, strălucirea, jubilaţia pe care le avem noi în sărbătorirea Paştilor nu se regăsesc şi în paginile Sfinţilor Evanghelişti. Şi totuşi, ele există, într’un text al Sfântului Luca. La una din întâlnirile pe care Domnul le-a avut cu ucenicii Săi între înviere şi înălţare, le-a spus: „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am grăit pe când încă eram împreună cu voi, că toate cele scrise despre Mine în legea lui Moise, în profeţi şi în psalmi trebuie să se plinească. Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile”. Or, a-i deschide cuiva mintea înseamnă, de fapt, a i-o lumina. Există şi expresia curentă a insului care, în sfârşit, a înţeles ceea ce nu înţelesese până atunci: – Acum, da, m’am luminat!
Înţelegerea este în primul rând o virtute a minţii, a intelectului. Noi, cei de astăzi, nu mai plutim în întunericul ignoranţei celor de demult, ci cunoaştem, chiar dacă doar elementar, ce înseamnă patimile, moartea şi învierea Domnului Iisus.
Dar, pe lângă înţelegere, mai e ceva, trăirea. Nu e destul să prăznuieşti Paştile, ca o petrecere oarecare; important e să simţi sărbătoarea vie în interiorul tău sufletesc, că ea face parte din fiinţa ta lăuntrică. . Pentru aceasta însă e nevoie de pregătire, de post, de rugăciune, de spovedanie, de milostenie. Numai astfel putem intra în duhul unei cântări pascale pe care v-o repet: „Să ne curăţim simţirile şi să-L vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a învierii”. Aşadar, curăţirea simţirilor, aceasta e condiţia esenţială pentru accesul fiecăruia din noi la inaccesibila lumină a învierii; doar aşa imposibilul devine posibil, minunea învierii se petrece în chiar sufletul tău.
Fie ca şi în anul acesta să simţim în Sărbătoare nu numai lumina soarelui, dar şi strălucirea Celui a făcut soarele, şi să cântăm laolalaltă:
„Ziua Învierii, şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm; să zicem: Fraţilor, şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere, şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

COMUNICAT DE PRESĂ
Sfintele Paşti 2008

În finalul Comunicatului de anul trecut conchideam că nu e important când sărbătorim Paştile, ci cum le sărbătorim.
Învierea Domnului a fost un eveniment istoric, atestat în scris de martori credibili. Dacă însă ar fi doar atât, el ar reprezenta o simplă dată comemorativă, amintirea unui fapt petrecut în anul 33 de la naşterea lui Hristos şi consemnat ca atare în cronica creştinismului. În acest caz, el s’ar alinia unor evenimente istorice demne de amintire şi cinstire, cum ar fi, de pildă, Revoluţia Franceză din 1789 sau făurirea României Mari la 1 decembrie 1918.
Ca fapt religios, însă, învierea Domnului depăşeşte cu mult dimensiunea unei simple amintiri. Asumată lăuntric, în universul nostru sufletesc, ea nu mai este o comemorare, ci o reiterare, în sensul că, prin trăire în credinţă, omul devine contemporan cu evenimentul, iar evenimentul devine contemporan cu omul. Este un arc peste timp, în care atunci devine acum, amintirea unui fapt devine sincronă cu faptul în sine.
Cu toate acestea, există nu numai un atunci al trecutului, când s’a petrecut un eveniment, ci şi un atunci al viitorului, când se va petrece un altul. Învierea Domnului nu este un act final, ci unul intermediar, între moarte şi înălţare, iar aceasta din urmă deschide perspectiva celei de A Doua Veniri a Domnului. Învierea lui Hristos nu este un scop în sine, ci făgăduinţa şi garanţia propriei noastre învieri.
Iată raţiunea pentru care, în drumul Său spre patimă, Domnul a rostit parabola celor zece fecioare, pe de o parte, şi parabola talanţilor, pe de alta. În amândouă e vorba de un atunci nedeterminat, de o vreme viitoare pe care nimeni nu o ştie, când Stăpânul li se va arăta supuşilor şi le va cere socoteală pentru felul în care şi-au cheltuit viaţa ca dar al lui Dumnezeu. Aşteptarea nu e altceva decât un îndemn la veghe şi rugăciune.
Aşadar, adevărata sărbătorire a Sfintelor Paşti este o bucurie a viitorului anticipat prin trăire. Aceasta este urarea pe care le-o fac celor ce mă ascultă prin mijlocirea presei.
Bartolomeu al Clujului

În perioada premergătoare Sfintelor Paşti, Arhiepiscopia Clujului a oferit unui număr de 9 asociaţii şi aşezăminte sociale ajutoare băneşti în valoare de 8800 lei. O contribuţie esenţială la acest ajutor vine şi din partea Mitropolitului Bartolomeu, care sprijină în mod personal cele 9 asociaţii. Printre cei care au beneficiat de ajutorul Arhiepiscopiei se numără Asociaţia Handicapaţilor Motor, Asociaţia Naţională a Bolnavilor de Epilepsie, Uniunea Generală a Pensionarilor Cluj, Asociaţia Nevăzătorilor din România, filiala Cluj, Asociaţia Bolnavilor de Scleroză Multiplă. Un astfel de ajutor din partea Centrului eparhial se acordă asociaţiilor menţionate şi de Crăciun.

Biroul de presă

Duminică, 20 aprilie 2008, de sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, PS Episcop vicar Vasile Someşanul va oficia slujba sfinţirii bisericii cu hramul „Sf. Paracheva şi Sf. Mina” pentru copiii din Centrele de plasament din municipiul Gherla. S

Slujba sfinţirii, precedată de privegherea din ajunul marii sărbători, va începe, duminică la ora 9.00, fiind continuată de Sfânta Liturghie arhierească şi de slujba botezului copiilor născuţi la Centrul maternal „Maria”. Răspunsurile la Sfânta Liturghie vor fi date de corul de copii şi tineri „Brâncoveanu” şi de grupul psaltic „Sf. Roman Melodul”. Preasfinţitul Vasile va binecuvânta şi noul sediu al Fundaţiei caritabile „Sf. Nicolae” din Gherla.

În după amiaza zilei, la Casa municipală de cultură se vor desfăşura lucrările simpozionului „Martiri şi Mărturisitori în Transilvania din trecut şi prezent – modele de trăire creştină”. Cu acest prilej, Mitropolitul Bartolomeu va acorda diplome de aleasă cinstire mai multor persoane care au sprijinit activ construcţia unei biserici pentru copiii aflaţi în dificultate.

Biserica a fost ridicată în 5 ani, prin strădania preotului misionar Petru Băgăcian pentru folosul sufletesc al copiilor şi tinerilor instituţionalizaţi în centrele de ocrotire socială din Gherla.

Biroul de presă

ASCOR împreună cu Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj au organizat, miercuri, 16 aprilie, în Aula Mare a Facultăţii de Ştiinţe Economice, lansarea cărţii „Prin Fereastra Temniţei” a Sfântului Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei şi Jicei şi a filmului biografic, care prezintă viaţa vizionarului ierarh sârb. Printre vorbitorii la acest eveniment s-au numărat P.S. Episcop vicar Vasile Someşanul; Arhim. dr. Macarie Drăgoi, Pr. Prof. dr. Ioan Chirilă, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă şi profesorul Mircea Muthu de la Facultatea de Litere. Personalitatea şi învăţăturile ierarhului Nicolae, venerat ca sfânt de Biserica Ortodoxă Sârbă este tot mai apreciată de tineri, care găsesc în mărturisitorul lui Hristos din veacul trecut un reper de viaţă şi trăire autentic ortodoxă.

Biroul de presă

În Duminica a patra a Postului Mare, din 13 aprilie 2008, Catedrala Sfânta Vineri din municipiul Zalău a găzduit ceremonia intronizării PS Petroniu Florea ca episcop al nou înfiinţatei Eparhii a Salajului.
Ceremonia de intronizare şi Sfânta Liturghie a fost oficiata de un sobor de 16 ierarhi, în frunte cu IPS Bartolomeu, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, în prezenţa autorităţilor locale şi centrale şi a unui mare număr de credincioşi.

Ceremonia a debutat cu citirea Gramatei mitropolitane de către părintele arhidiacon Gavriil Varva, consilier economic al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului. A urmat apoi, prezentarea mesajului Preşedintelui Romaniei, Traian Basescu şi al primului ministru, prezentat de către Sorinel Ştirbu, secretar de stat pentru Culte. Ceremonia de întronizare a continuat cu un cuvânt al Mitropolitului Bartolomeu care a subliniat principiile după care un episcop trebuie să îşi orienteze activitatea sa, reamintindu-i noului chiriarh „cuvintele Sf. Apostol Pavel pe care i le-a adresat ucenicului sau Timotei, spunându-i: Nimeni să nu dispreţuiască tinereţea, pentru că tinereţea, dacă este însoţită de înţelepciune, este de la Dumnezeu. Păstrează-ti bucuria în toate împrejurările, îndură încercarea, fă lucrare de evanghelist, slujba ta fă-o deplin. Acestea sunt cele patru principii cu care trebuie să fie înzestrat un episcop”. Mitropolitul Bartolomeu a înmânat cârja pastorală PS Petroniu Florea, noul păstor al credincioşilor ortodocşi din Sălaj.

La finalul ceremoniei a luat cuvântul PS Petroniu, care a prezentat priorităţile pe care le va urmări în noua slujire. „Primul pas va fi cel al alcătuirii unui aparat administrativ-bisericesc, în care vor fi cooptaţi cei mai valoroşi preoţi ai Sălajului. Vom avea ca mod de lucru în eparhie coordonarea şi conlucrarea, competenţa şi transparenţa”. Printre priorităţi, noul chiriarh a amintit consolidarea activităţii şi pregătirii teologice a tinerilor în seminarul Teologic din Zalău, dezvoltarea activităţii caritativ-filantropice a Eparhiei, precum şi o atenţie sporita acordată monahismului.

La Sfânta Liturghie, cuvântul de învăţătură a fost rostit de IPS Arhiepiscop Andrei al Alba Iuliei, care, la final, a adresat câteva urări noului episcop al Sălajului. „Participăm cu toţii la această mare bucurie a noii Eparhii a Sălajului şi îi dorim din tot sufletul PS Petroniu să facă o misiune duhovnicească îmbelşugată, şi toţi să găsim calea care duce la cer, să găsim mângâiere sufletească, pace şi binecuvântare”.

Episcopia Sălajului cuprinde peste 200 de parohii şi 3 protopopiate şi este a cincea eparhie din Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. Ea a fost înfiinţată de Sfântul Sinod în toamna anului trecut.

Biroul de presă

Cluj-Napoca, 2 apriliie 2008

Comunicat de presă

La sediul Episcopiei Ortodoxe din Oradea a avut loc, miercuri, 2 aprilie 2008, o consfătuire iniţiată şi prezidată de Mitropolitul Bartolomeu al Clujului, pentru examinarea şi soluţionarea paşnică a situaţiei din comuna Vălani de Beiuş, unde majoritatea ortodoxă şi minoritatea greco-catolică îşi dispută de mai multă vreme singura biserică din localitate, conflict care se acutizase în aşa măsură încât în ziua de Duminică, 30 martie 2008 a fost necesară intervenţia forţelor de poliţie şi jandarmerie.

Au participat Episcopul Sofronie cu colaboratorii săi, inspectorul şef de poliţie şi comandantul jandarmeriei din judeţul Bihor, precum şi preoţii reprezentanţi ai parohiei ortodoxe din Vălani. Deşi Mitropolitul îl invitase şi pe Episcopul Greco-Catolic Virgil Bercea, acesta nu a participat, şi nici vreun reprezentant al său.

Pornind de la starea de fapt că biserica i-a fost atribuită recent minorităţii greco-catolice prin hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, a fost adoptată soluţia propusă de Mitropolitul Bartolomeu, singura viabilă, aceea ca majoritatea ortodoxă să-şi construiască o biserică nouă , evitându-se astfel varianta slujirii alternative, agreată de Biserica Unită, ca fiind generatoare de tensiuni şi confuzii.

Acest proiect va fi coordonat direct de către Mitropolitul Clujului, cu convingerea că reprezintă singura soluţie pentru rezolvarea situaţiei conflictuale dintre cele două comunităţi eclesiale şi restaurarea păcii confesionale.

Biroul de presă al Mitropoliei Clujului

Comunicat de Presă

Mitropolitul Bartolomeu al Clujului doreşte să precizeze că, într-adevăr, este autorul propunerii din 2004, în urma căreia Sfântul Sinod le-a interzis preoţilor să se implice în politica partinică, dar nu este şi autorul propunerii din martie 2008, prin care li se permite preoţilor să candideze pentru consiliile locale sau judeţene, aşa cum în repetate rânduri a insinuat public purtătorul de cuvânt al Patriarhiei.

Adăugăm precizarea că în urma Scrisorii Circulare emisă recent de către Sinodul Mitropolitan al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, până în momentul de faţă nu s-a înregistrat nici o cerere în acest sens din partea vreunui preot, inclusiv din partea singurului care se declara deschis în favoarea militantismului politic al clerului şi care i-a declarat personal Mitropolitului că înţelege să-şi vadă doar de misiunea preoţească.

Biroul de presă

Potrivit Sfintei Tradiţii, icoanele fac parte din învăţătura şi practica Bisericii Creştine, iar potrivit documentelor, ele se aflau pe pereţii catacombelor, când creştinii, persecutaţi de stăpânirea lumească păgână şi neputând să se roage la lumina zilei, o făceau în adăposturi subterane.
Odată cu edictul din anul 313, când împăratul Constantin cel Mare – devenit apoi sfânt împreună cu maica sa, Elena – le-a dat creştinilor libertatea de a-şi manifesta credinţa şi cultul, aceştia au ridicat sute şi mii de biserici, pe care le-au împodobit cu picturi murale, dintre care unele se păstrează până astăzi. Aşa s-a dezvoltat arta iconografică bizantină, a Bisericii Răsăritului, care a cunoscut un nou avânt în secolul VI, sub împăratul Justinian, şi a continuat să înflorească încă două sute de ani, dăruindu-le închinătorilor adevărate monumente de frumuseţe sacră.
Totul a mers bine până pe la începutul secolului VIII, când tronul imperiului a căzut pe mâna dinastiei isaurienilor, care nu aveau nimic în comun cu civilizaţia şi rafinamentele Bizanţului. Primul dintre ei, Leon al III-lea Isaurul, a pornit o teribilă campanie împotriva icoanelor, rămasă în istorie sub numele de iconoclasm (adică „distrugerea icoanelor”) sau iconomahie (adică „lupta contra icoanelor”), o urgie care avea să dureze peste şaptezeci de ani, cu nenumărate victime omeneşti şi imense pierderi patrimoniale.
Principala cauză care i-a determinat pe aceştia să ducă o luptă atât de crâncenă împotriva icoanelor a fost, pe de o parte, puternica influenţă a monofizismului, erezie care nega dubla natură a Mântuitorului Hristos, dumnezeiască şi omenească, afirmând că firea omenească a fost absorbită de cea dumnezeiască şi că, prin urmare, nefiind şi om, Iisus nu putea fi reprezentat în icoană. Pe de altă parte, împăraţii isaurieni erau interesaţi să nu-şi deterioreze relaţiile politice cu califii musulmani din vecinătatea imperiului, care denunţau arta iconografică drept o abatere de la a doua poruncă a Decalogului, puternic inserată în Coran.
Pe durata celor şapte decenii s-au născocit cele mai crunte forme ale prigoanei. Toate bisericile au fost golite de icoane, care erau distruse. Toţi cetăţenii din Constantinopol şi Asia Mică au fost obligaţi să-şi aducă icoanele în pieţele publice, unde erau arse. Cei care se împotriveau erau arestaţi, exilaţi sau omorâţi. Cei care încercau să-şi salveze icoanele în ascunzători sau îngropându-le în pământ, erau spionaţi, descoperiţi şi aruncaţi în temniţe. În biserici, frescele şi mozaicurile iconografice au fost arse şi acoperite cu straturi groase de tencuială şi var.
S-a recurs şi la metoda perfidă a discuţiilor publice între adversarii şi adepţii icoanelor, pentru ca aceştia din urmă să fie identificaţi, arestaţi şi supuşi torturilor.
De asemenea, moaştele sfinţilor au fost batjocorite şi arse.
Deoarece împotrivirea poporului lua amploare, împăratul Constantin al V-lea a convocat un sinod care să consfinţească iconoclasmul din chiar interiorul Bisericii. Au participat 338 de episcopi, dar au absentat patriarhii Ierusalimului, Alexandriei şi Antiohiei, precum şi episcopul Romei. Sub ameninţări, participanţii au cedat, aşa că marea rezistenţă a rămas pe seama călugărilor, care, neavând nimic de pierdut, în afară de mântuirea sufletului, erau gata să-şi dea viaţa întru apărarea sfintelor icoane. Dintre aceştia, Sf. Ioan Damaschin a scris un tratat împotriva iconoclasmului, cu o amplă pledoarie pentru cinstirea icoanelor. Mai mult, el l-a înfruntat direct pe Leon al III-lea pentru abuz de putere, amintindu-i că „nu i se cade împăratului să-şi facă de cap în Biserică”. Nu mai puţin important a fost rolul Sf. Teodor Studitul, ca şi acela al Sf. Nichifor Mărturisitorul. Nu-l putem trece cu vederea nici pe Sf. Grigorie Decapolitul, ale cărui moaşte se află pe pământ românesc, în Mânăstirea Bistriţa din judeţul Vâlcea.
Prigoana a încetat odată cu venirea pe tron a înţeleptei împărătese Irina, împreună cu fiul ei în vârstă de numai 10 ani. Din porunca acestei femei înţelepte şi doritoare de pace s-a ţinut în anul 787, la Niceea, cel de al VII-lea Sinod Ecumenic, la care au participat aproximativ 350 de episcopi, sub preşedinţia patriarhului Tarasie, şi care a restabilit cultul icoanelor, cu precizarea că lor li se cuvine doar cinstire, iar nu venerare precum sfinţilor sau adorare precum lui Dumnezeu, că prin ele nu cinstim materia din care sunt făcute, ci persoanele pe care le reprezintă, că odată cu ele cinstim sfânta cruce şi sfintele moaşte, dar în limitele permise, fără exagerări.
Tulburări din partea iconoclaştilor au mai fost şi după aceea, până când la cârma imperiului a venit o altă înţeleaptă femeie, împărăteasa Teodora. Sub oblăduirea ei, patriarhul Metodie a convocat un sinod la care i-a invitat pe toţi episcopii, egumenii şi călugării care avuseseră de suferit în rezistenţa anti-iconoclastă. Atunci, la 11 martie 842, s-a hotărât ca prima Duminică din Postul Mare să se numească Duminica Ortodoxiei, adică a credinţei dreptmăritoare, consacrându-se astfel, odată pentru totdeauna, cinstirea icoanelor în cultul creştin al Răsăritului.
Icoana – exemplul viu
Aşa cum bine ştiţi, construcţia unei biserici ortodoxe se întinde pe durata mai multor ani. Când noul locaş este acoperit, tencuit, pardosit şi încălzit, episcopul poate da binecuvântarea de a se sluji în el, dar provizoriu. Biserica e terminată şi poate fi sfinţită numai după ce a primit podoaba picturii, adică a iconografiei care îmbracă pereţii şi tâmpla cu scene biblice şi cu chipurile sfinţilor. Spre mijlocul locaşului, la îndemâna credincioşilor, se află icoana praznicară.
De asemenea, şi în casa fiecărui bun creştin se află cel puţin o icoană, sfinţită de preot şi aşezată, de obicei, pe peretele dinspre răsărit. Chiar şi omul cel mai simplu ştie că icoana nu este altceva decât reprezentarea vizuală a persoanei pe care o înfăţişează şi că rolul ei este acela de a înlesni comunicarea şi comuniunea cu acea persoană. În acest fel, sfântul din icoană, contemplat zilnic prin cinstire şi rugăciune, devine un fel de membru al familiei, unul de-al casei, căruia îi ceri mijlocirea, ajutorul şi în preajma căruia te simţi bine.
Icoana poate avea şi un rol pedagogic, atât în familie, cât şi în comunitatea elevilor dintr-o clasă şcolară. O icoană nu poate fi în contradicţie cu principiile educative ale dirigintelui, ci, dimpotrivă, le confirmă şi le consfinţeşte, numai că ea nu foloseşte metoda expozitivă, ci pe aceea a exemplului viu. Icoana Mântuitorului Hristos inspiră sentimentul bunătăţii, icoana Maicii Domnului, pe acela al purităţii, icoana Sfântului Nicolae sau aceea a Sfintei Muceniţe Filofteia inspiră virtutea solidarităţii cu cel nevoiaş, icoana Sfântului Gheorghe îndeamnă la biruinţa binelui asupra răului, icoana Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca oferă gândul că răscumpărarea unui păcat, oricât ar fi el de greu, nu e niciodată prea târzie, dacă luăm jugul pocăinţei.
Icoana lui Hristos în suferinţa aproapelui
Până la venirea Mântuitorului Hristos nu era cu putinţă reprezentarea lui Dumnezeu, perceput ca spirit pur. Prin trimiterea Fiului Său pe pământ, nevăzutul Dumnezeu a realizat şi modalitatea de a fi văzut de oameni. Însuşi Domnul le spunea ucenicilor despre Sine: „Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Aşadar, de vreme ce Fiul a devenit trup prin Sfânta Fecioară Maria, a devenit şi materie. Or, materia are consistenţă, contur, formă, culoare, ea poate fi schiţată, desenată, zugrăvită, sau – mai nou – fotografiată. Aşa s-a născut, după Tradiţie, primul portret al Mântuitorului, cel întipărit pe năframa Sfintei Veronica. Un astfel de portret devine, în Ortodoxie, prin sfinţire, icoană. Şi dacă icoana a devenit posibilă prin întruparea lui Hristos, cu atât mai firesc ea poate reproduce chipul Maicii Domnului şi pe al sfinţilor.
Identificarea lui Hristos cu omul va fi şi mai evidentă la a doua Sa venire. Principalul criteriu al Judecăţii de Apoi va fi răspunsul fiecăruia la întrebarea dacă el, în timpul vieţii pământeşti, L-a recunoscut sau nu L-a recunoscut pe Iisus în suferinţa omului de alături, fie că acesta era flămând sau însetat sau străin sau gol sau bolnav sau întemniţat (Mt 25, 34-45). Iisus Hristos se află în fiecare suferinţă umană şi exprimă solidaritatea lui Dumnezeu cu propria Sa creatură. Problema este dacă fiecare dintre noi L-a recunoscut sau nu pe Iisus Hristos în suferindul de lângă el şi dacă, prin urmare, şi-a exprimat solidaritatea lui cu Dumnezeu. Păcatul poate fi comisiv, dar şi omisiv: dacă poţi face binele şi-l faci, e o virtute urmată de răsplată; dacă poţi face binele şi nu-l faci, e un păcat urmat de pedeapsă. Tu, omule, eşti cel care te defineşti şi-ţi hotărăşti soarta.
Icoana şi îndemnul la solidaritate umană
Iată, deci, motivul pentru care Biserica noastră a hotărât, încă din vremea Patriarhului Justinian (1948-1977), ca Duminica Ortodoxiei să fie ziua în care se face colecta pentru completarea Fondului Central Misionar. Acest Fond este destinat în exclusivitate ajutorării semenilor noştri aflaţi în lipsuri, în nevoi sau în suferinţe. Ştiind acum, prin mijlocirea icoanelor, că în fiecare suferinţă umană se ascunde şi aşteaptă Iisus Hristos, nu putem rămâne nepăsători. Din păcate, în ţara noastră încă există destui sărmani, bătrâni, văduve, orfani, copii abandonaţi, dar şi parohii sărace în mediul rural, care au nevoie de sprijinul nostru.

Fragmente din Pastorala Sfântului Sinod la Duminica Ortodoxiei 2008,
întocmită de Mitropolitul Bartolomeu al Clujului