Pagina de Stiri

EUTANASIA

Text aprobat în şedinţa Sfântului Sinod al BOR din iunie 2005

Viaţa omenească (atât în sens creştin şi duhovnicesc, cât şi în sens biologic) este un dar al lui Dumnezeu. Pentru că ea vine de la Dumnezeu, stăpânul ei absolut este Dumnezeu însuşi. Viaţa umană este o realitate irepetabilă, de aceea ea trebuie apărată şi îngrijită în orice moment s-ar găsi purtătorul acesteia. Fiind creată de Dumnezeu, viaţa umană este intrinsec bună şi merită ca totdeauna să fie respectată şi apărată, fie că se va manifesta în mod plenar, fie că va exista cu deficienţe datorită unor cauze cunoscute sau necunoscute. Ca fiinţe create, din punct de vedere biologic, prin vrerea lui Dumnezeu, intrăm în şi ieşim din istorie. Acesta este un drept al persoanei umane, persoană care nu se epuizează însă între intrarea şi ieşirea ei în/din istorie.
De-a lungul istoriei, omul a avut o atitudine variabilă faţă de propria-i viaţă. La fel şi atitudinea societăţii faţă de viaţa membrilor ei a fost variabilă. În Sparta antică, spre exemplu, copiii handicapaţi erau lăsaţi să moară, lucru aprobat chiar de filosoful Platon (Republica III, 906). De altfel, filosofia greacă a fost favorabilă sinuciderii şi suprimării celor care deveneau povară pentru alţii. Cucerind Grecia, romanii au preluat moravurile grecilor, inclusiv pe cele referitoare la modul părăsirii scenei istorice. Prin urmare, în Imperiul Roman a existat practica de a lăsa să moară nounăscuţii cu malformaţii. Acest obicei s-a continuat până în cea de-a doua jumătate a secolului al IV-lea, când – sub influenţa creştină - împăratul Valens avea să-l interzică. Se ştie, deopotrivă, că în Roma antică sinuciderea era considerată o moarte onorabilă. Cu viziunea sa privind, pe de o parte viaţa şi sensul acesteia, iar pe de altă parte originea suferinţei şi a rostului acesteia (îngăduit de Dumnezeu), creştinismul a adus modificări radicale în ceea ce priveşte respectul faţă de viaţa omenească. Viaţa în trup este viaţă a persoanei, iar de viaţa persoanei umane nimeni nu poate dispune după bunul său plac; persoana chiar în suferinţă, are o valoare inestimabilă. Iar, suferinţa, când nu este consecinţa imediată sau îndepărtată a unor păcate, este o realitate îngăduită de Dumnezeu, ştiut fiind că „ suferinţa aduce răbdare şi răbdarea încercare, iar încercarea, nădejde” ( Rom. 5, 3-4). De aceea Dumnezeu a poruncit: „Să nu ucizi!” ( Exod. 20, 13). Persoana nu se epuizează în viaţa sa biologică, nici nu se realizează exclusiv în condiţia sa pământească, iar viaţa în sensul biologic al cuvântului, este condiţia fundamentală în vederea pregătirii persoanei umane pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Creştinismul respinge orice acţiune sau omisiune prin care s-ar încerca ridicarea vieţii cuiva şi orice modalitate prin care cineva ar încerca să-şi ridice viaţa. Societatea general –umană evaluează însă, fără a ţine cont totdeauna de valorile creştine promovate de Biserică. Aşa se explică faptul că, alături de punctul de vedere creştin cu privire la respectul faţă de viaţă şi de purtătorul acesteia, au existat şi s-au dezvoltat şi alte atitudini faţă de viaţa umană, încât a apărut o adevărată cultură a morţii.
În secolul al XVI –lea Thomas Morus ( 1478 – 1535) a vorbit de practica uciderii bolnavilor în imaginara sa insulă (Utopia), practică pe care el o socotea ( în cartea cu acelaşi nume) drept „act de înţelepciune, religios şi sfânt”. Mai târziu, un alt englez, Francis Bacon ( 1561 -1626) a creat termenul de euthanasie ( εΰ-θάνάτυς )
Înţelegând prin acest termen modul de a muri mai uşor, moartea bună. Dacă, iniţial, prin „moarte bună” se înţelegea moartea primită cu seninătate datorită unei vieţi morale superioare sau datorită eforturilor medicului de a alina durerile şi a ridica tonusul psihic al bolnavului, ulterior termenul şi-a modificat sensul, desemnând omorârea cuiva din milă sau curmarea fără durere a vieţii cuiva devenit primejdios sau inutil pentru un anumit tip de societate sau curmarea unei vieţi înţeleasă ea însăşi fără sens din cauza suferinţelor cumplite.
Pierzând sensul transcendent al fiinţei umane, omul modern nu mai este capabil să recunoască valoarea inviolabilă a propriei vieţi, ajungând astfel, în situaţia de a propune eliberarea de viaţă ca şi cum ea ar fi un simplu obiect. Aşa au procedat în 1974 un grup de 300 de oameni de ştiinţă, între care şi trei laureaţi ai premiului Nobel (Jacques Monet, L. Pauling şi G. Thanson) care au semnat celebrul „manifest privind eutanasia” (din revista americană „The Humanist”) prin care cereau legiferarea eutanasiei pe motiv că „este imoral să tolerezi, să accepţi sau să impui suferinţa”. Fiind amplu mediatizat, acest document a dus la formarea unor curente de opinie cu privire la atitudinea pe care trebuie să o aibă omul şi societatea faţă de suferinzii în stare terminală. Până acum s-au format trei puncte de vedere în acest sens, şi anume:
1) Vitalismul – potrivit acestuia, trebuie menţinută viaţa biologică cu orice preţ şi cu toate mijloacele. Însă, sub aparenţa că apără principiul sfinţeniei vieţii, curentul acesta, va spune părintele John Breck, „ este, de fapt, o formă de idolatrie biologică care plasează valoarea abstractă a existenţei fizice mai presus de nevoile personale şi de destinul final al pacientului. „ (Darul sacru al vieţii, Patmos Cluj, 2001, p. 257). Necrezând în nemurirea sufletului, în dăinuirea persoanei şi dincolo de structurile biologice ale existenţei, vitaliştii se „agaţă” pur şi simplu de alcătuirea temporară trupească a omului, căutând să o înveşnicească aşa cum este ea în condiţiile istorice date.
2) A doua obiecţie afirmă că pacienţii aflaţi în agonie trebuie lăsaţi să aleagă timpul şi modul în care vor să moară „cu demnitate”. Expresia „moarte cu demnitate” poate sugera însă omuciderea şi sinuciderea. „Moartea cu demnitate” nu trebuie să ducă spre hotărârea privind timpul, modalitatea şi eventual instrumentul prin care cineva poate fi ucis sau se poate sinucide, ci acel sfârşit (rânduit de Dumnezeu) „fără durere, neînfruntat şi în pace” pentru care nu este nevoie să ucizi pacientul sau să-i sugerezi sinuciderea ci să-i urmezi suferinţa. Pentru aceasta, trebuie ca pacientului să i se garanteze libertatea de a decide cu privire la tratamentul bolii în stadiul terminal şi să i se arate solidaritate şi compasiune de către cei din jur (familie, prieteni, personal medical), să i se administreze medicaţia adecvată pentru uşurarea suferinţelor fizice şi psihice (care ar putea deveni insuportabile şi chiar „dezumanizante”, încât pacientul să moară cu maximum de conştiintă şi minimum de durere.
3) A treia direcţie susţine că, într-un anumit moment din procesul morţii, oprirea tratamentului (retragerea sau oprirea sistemelor de susţinere a vieţii) poate fi acceptată din punct de vedere moral, permiţîndu-i astfel pacientului o moarte naturală. Este eutanasia pasiva, cu care Biserica nu poate fi de acord. Că este activă sau pasivă, eutanasia este omucidere, aşa cum reiese, de altfel, din definiţia pe care o găsim în Declaraţia Drepturilor Omului, potrivit căreia „prin eutanasie se înţelege o acţiune sau o omisiune care, prin natura sa sau prin intenţii, provoacă moartea în scopul eliberării de orice durere”. Eutanasia se situează deodată la nivelul intenţiilor şi al metodelor folosite. În acest sens, juristul italian Marcozzi va spune că prin eutanasie se înţelege suprimarea fără durere sau „din milă” a vieţii celui care suferă sau consideră că ar putea suferi în viitor în mod insuportabil (Cf. Elio Sgreccia şi Victor Tambone, Manual de bioetică, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti 2001, p.284).
În literatura de specialitate, eutanasia a fost clasificată în funcţie de două criterii:
1. După modul şi mijloacele de realizare,
2. În funcţie de acordul bolnavului.

Avându-se în vedere primul aspect, s-au formulat conceptele de: eutanasie activă, în cazul când ea este realizată prin acţiunea medicului (când acesta administrează un medicament letal) şi eutanasie pasivă, în cazul când ea se produce prin omisiune sau inacţiune. Conceptul de eutanasie pasivă este plin de capcane. Creat de susţinătorii eutanasiei, acest concept poate obişnui opinia publică cu ideea că recunoaşterea imposibilităţii de a mai face ceva pentru îmbunătăţirea bolnavului şi imposibilitatea acceptării puctului de vedere vitalist, (mai ales în cazurile de moarte cerebrală), ar fi tot una cu eutanasia. De aici, cu vremea, va fi posibilă recunoaşterea chiar a eutanasiei active. Iată de ce conceptul de eutanasie pasivă este fals, este o capcană.

Din punct de vedere al acordului bolnavului, eutanasia poate fi:
- voluntară, când, în depline facultăţi mentale, pacientul ia hotărârea să i se curme viaţa;
- nonvoluntară, în cazul când, din cauza vreunui accident sau vreunei boli, pacientul nu mai poate lua vreo decizie, sau, în cazul neadministrării hranei sau a tratamentului unui nou născut plurimalformat şi în cazul bolnavului aflat în comă profundă. (Atenţie! Coma profundă nu se confundă cu moartea cerebrală).
- involuntară, în cazul condamnaţilor la moarte.

De orice tip ar fi, eutanasia este expresia unei mentalităţi secularizate care are pretenţia că omul are dreptul să dispună de viaţa lui şi a altuia. Eutanasia este şi expresia unei etici hedoniste şi utilitariste care nu văd şi rostul suferinţei.
Creştinismul nu exclude suferinţa. Aceasta este o realitate pe care Mântuitorul Hristos n-a negat-o, n-a suprimat-o, ci şi-a asumat-o. A fi creştin înseamnă a participa la viaţa în Hristos, a face din lumina Lui lumina ta, din viaţa Lui viaţa ta. Urmând, aşadar, lui Hristos, prin suferinţa ta, participi într-un anume fel la suferinţa şi patimile lui Hristos. Mântuitorul Hristos nu a asumat suferinţa în mod inutil. Prin urmare nu există suferinţă inutilă. În absurdul ei (în mod paradoxal) ea are un rost pentru bolnav şi pentru cei din jur, rost pe care însă nu-l putem descifra întodeauna. Dar el este! Aşa cum suferinţa lui Hristos a avut sens- Învierea- şi suferinţa noastră are rostul ei: este o experienţă cu adevărat răscumpărătoare , când va fi raportată la Hristos.

Că este activă sau pasivă, eutanasia rămâne un act împotriva lui Dumnezeu. Omul nu poate atenta nici la viaţa lui, nici la viaţa vreunui semen de-al său pentru că, în ultimă instanţă, aceasta înseamnă atentat la suveranitatea lui Dumnezeu.
Medicul ( şi nimeni altcineva) nu are dreptul să ridice viaţa vreunei persoane; cel care nu poate da cuiva un drept, nu i-l poate lua, aşadar, cel care nu poate da cuiva viaţă, nu i-o poate lua. Ca instrument şi mijlocitor prin care Dumnezeu lucrează, medicul (valorificând vocaţia şi menirea sa) este dator să aline suferinţele, dar nu are dreptul să grăbească intenţionat procesul natural al morţii.
În cazul în care sfârşitul biologic al unei persoane este iminent, nu avem dreptul să-i grăbim acest sfârşit prin eutanasie. Iubirea de aproapele nu constă în curmarea vieţii cuiva din milă pentru a-l scăpa de dureri, ci a-l ajuta să suporte durerea până în clipa când se va preda lui Dumnezeu, moment care trebuie să rămână rezultatul unui proces natural şi, pe cât posibil, în deplină conştienţă şi cu deplină conştiinţă. Datoria noastră şi în special scopul medicilor este de a fi în slujba vieţii până la capătul acesteia; or omul trăieşte chiar şi atunci când se află în stadiul terminal al vieţii fizice.

În cazul bolilor incurabile, Biserica recomandă folosirea tuturor mijloacelor în vederea uşurării durerii provocată de boală prin administrarea tratamentelor normale (alimentaţia şi hrănirea, fie pe cale naturală, fie pe cale artificială, în limita posibilului şi a bunului simţ: în unele cazuri de faze terminale a vieţii, dopajul de hrană artificială provoacă dureri cumplite muribundului), prin asigurarea igienei corespunzătoare şi a tratamentelor paleative. Chiar dacă acestea nu vor mai viza patologia de bază ( vindecarea bolii), ele vor avea menirea să contracareze simptomele bolii : durerea.

Eutanasia nu poate avea justificare nici medicală, nici economică. Medicul care o practică va rămâne un ins care şi-a încălcat menirea. Eutanasia este un păcat grav- omuciderea-păcat detestat de Biserică şi condamnat de Dumnezeu. Pentru evitarea unui asemenea păcat este nevoie de informare corectă cu privire la gravitatea acestui păcat şi cu privire la sensul vieţii.
Moartea fizică este o realitate prin care trece orice fiinţă creată. Atunci când vine în viaţa omului, cu sau fără suferinţă, trebuie privită ca pe un mijloc de unire cu Dumnezeu, ca pe momentul solemn al trecerii noastre în Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu „ unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”.

AVORTUL

Text aprobat în şedinţa Sfântului Sinod al BOR din iunie 2005

Exprimându-şi punctul de vedere cu privire la avort, Sfânta Biserică face acest lucru în conformitate cu învăţătura ei privind apariţia vieţii în general şi a vieţii umane, în special.
Potrivit Revelaţiei şi învăţăturii Bisericii, Dumnezeu a creat lumea din nimic (2 Macabei, 7,28). Dumnezeu a creat viaţa sub toate aspectele ei, iar în ceea ce priveşte viaţa omenească, Dumnezeu a arătat o grijă deosebită. Viaţa omenească nu este produsul devenirii spontane a lumii, ci, pentru apariţia ei, Dumnezeu a avut o grijă deosebită: omul nu apare la poruncă, ci în urma unui sfat şi a unui act special al Sfintei Treimi, act exprimat de aghiograf prin termenul de plăsmuire şi de suflare de viaţă. Viaţa omenească nu este determinată doar de plăsmuirea omului din pământ, ci şi (sau mai ales) de suflarea viu-făcătoare a lui Dumnezeu.

Aceasta ne dovedeşte faptul că omul nu este simplă fiinţă biologică („fiinţă vie” înzestrată cu suflet raţional), ci este deodată suflet viu (Facere, 2,7) şi trup omenesc (nu orice trup) viu. Aşa a apărut primul om (Adam), aşa au apărut, apar şi vor apărea – cu voia lui Dumnezeu – oamenii în istorie: suflete vii în trupuri vii. Omul este, aşadar, o fiinţă psiho-fizică ce a fost şi este creată de Dumnezeu după chipul Său (Facere 3,28), în vederea asemănării cu El. Consecinţa logică a acestei învăţături şi credinţe este aceea că toate fiinţele omeneşti sunt în mod fundamental egale între ele în ceea ce priveşte natura şi vocaţia lor. Ele posedă deodată, actual şi potenţial, aceeaşi demnitate şi aceeaşi valoare: sunt chip al lui Dumnezeu, dar chip într-un continuu proces de asemănare cu Dumnezeu.

Pentru că este purtătoarea chipului lui Dumnezeu, orice fiinţă omenească, oricare ar fi vârsta, situaţia sau starea sa fizică, deţine o demnitate reală şi impune un deosebit respect. De aceea, tot ceea ce este comis împotriva fiinţei umane este comis, într-o anumită măsură, împotriva voinţei lui Dumnezeu, după cum tot binele pe care-l facem unui semen de-al nostru este bine făcut lui Dumnezeu Însuşi: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut (…), întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi facut” (Mat. 25,40,45).

Dacă viaţa şi, mai ales, viaţa omenească nu este produsul hazardului, nici perpetuarea vieţii umane nu este efectul întâmplării şi nici exclusiv produsul eforturilor omeneşti. Viaţa omului este de la Dumnezeu şi se perpetuează prin intermediul fiinţelor omeneşti, potrivit celor rânduite de Dumnezeu. Omul se bucură de viaţă şi de puterea vieţii; are dreptul la viaţă, dar şi responsabilitatea de a respecta această viaţă, de a o apăra în orice împrejurare, ştiind că, în existenţa istorică în trup omul îşi pregăteşte participarea la Împărăţia lui Dumnezeu.
Revelaţia (consemnată în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie) ne oferă suficiente dovezi că ceea ce s-a zămislit în femeie este fiinţă omeneasca (nu simplu „produs de concepţie”), care nu exclude grija lui Dumnezeu şi care trebuie să se bucure de respectul datorat demnităţii umane. Cum Biserica are o grijă deosebită faţă de fiinţele umane neputincioase şi fără apărare, nu poate să nu se îngrijoreze cu privire la cele mai neputincioase fiinţe omeneşti, embrionii umani şi pruncii nenăscuţi.

Psalmistul David a spus în acest sens: „Doamne, Tu m-ai plăsmuit în pântecele mamei mele” (Ps. 138,13). Iar Dumnezeu avea să-i spună lui Ieremia: „Înainte de a fi zămislit în pântece, te-am cunoscut şi înainte de a ieşi din pântece te-am sfinţit” (Ieremia I.5). Iov a spus: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” (Iov 10,8-9). Legislaţia lui Moise a acordat o grijă deosebită mamei şi pruncului (Ex. Ieşirea, 21, 23-24, 9,6).
Din istorisirea vizitei Maicii Domnului la Sf. Elisabeta constatăm două lucruri foarte importante:
a) Elisabeta arată un respect deosebit faţă de Cel zămislit în pântecele Sfintei Fecioare Maria;
b) Se confirmă faptul că pruncul din pântecele mamei participă, în felul său, la evenimentele la care participă mama; Evanghelistul ne spune că, de îndată ce Elisabeta a primit salutul Mariei, a săltat pruncul în pântecele ei (Lc. 1,44), ceea ce demonstrează că, înainte de naştere, pruncul percepe deja prezenţa lui Dumnezeu.

Extinzându-se din spaţiul ebraic, mesajul creştin s-a confruntat cu o lume şi cu o civilizaţie care avea cu totul alte aspiraţii şi alte coordonate decât cele trasate de Revelaţie. Practicile avortive, spre exemplu, fie prin metoda chirurgicală, fie prin luarea de medicamente erau de mult cunoscute în mediile neebraice. Ceea ce nu cunoştea lumea greco-romana era noţiunea de păcat, de urâciune înaintea lui Dumnezeu, adică încălcarea cu ştiinţă şi liberă voinţă a voinţei lui Dumnezeu, noţiune foarte prezentă în tradiţia iudaică şi în viaţa creştină. În scrierile Sfântului Pavel găsim liste cu păcate pe care, de le vor comite, oamenii nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 6,9-10, Gal. 5,20, Efes. 5,5). Printre acestea se numără şi cele comise prin luarea de pharmakeia (venevicia).
În legislaţia romană găsim explicaţia termenului „pharmakeia”. Legea Corneliană din anul 81a.Hr înţelegea prin acest termen medicamentele avortive. Prin urmare, în Noul Testament avem dovadă că păcatul uciderii pruncilor este unul din cele mai grele, unul din cele care ne exclud din Împărăţia lui Dumnezeu.

A fost şi a rămas viziunea Bisericii cu privire la asemenea păcate.

Epistola către Barnaba (scrisă pe la începutul secolului II) reproducea punctul de vedere al Bisericii din acea vreme prin cuvintele: „Iubeşte pe aproapele tău mai mult decât sufletul tău. Să nu ucizi copilul, pruncul în pântecele mamei sale; să nu-l ucizi nici după ce s-a născut (XIX, 5). Acelaşi punct de vedere îl va exprima şi Didahia celor 12 Apostoli (2,2, 5,2). În secolul al III-lea, pe linia aceleiaşi îngrijorări a Bisericii, Tertulian va exprima ideea concomitenţei sufletului şi a trupului: unul şi celălalt se formează deodată (De anima, 27,210). Acelaşi Tertulian va numi avortul crimă (Apologeticum, 9), iar Hipolit Romanul va condamna medicamentele sterilizante (Philosophumena, 9,12). Puncte de vedere similare cu ale lui Tertulian şi Hipolit găsim la Clement Alexandrinul (Pedagogul, 2,10,96) şi Minucius Felix (Octavius, 30,2). În „Scrisoarea către Diognet”, perlă a literaturii creştine din primele trei secole, se arată că una din notele care deosebesc pe creştini de necreştini este aceea că ei nu-şi ucid pruncii: „Se căsătoresc precum fac toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi” (III, 6).
În secolul al IV-lea, mai mulţi Sfinţi Părinţi prezintă punctul de vedere al Bisericii cu privire la avort. Între aceştia, amintim pe Sf. Grigore de Nyssa (De hom.op.29, In Canticum, , Sf. Efrem Sirul (Discurs despre teama de Dumnezeu, 10), Sf. Ioan Hrisostom (In Rom. 24,4), Lactantiu, Ambrozie, Ieronim şi alţii. Sf. Vasile, spre exemplu, spune că femeia care omoară fătul va fi pedepsită pentru crimă (Ep.188, 8, şi Can.2).
Sinodul de la Elvira (305-306) hotărăşte excomunicarea femeii care a avortat, ea neputând să se împărtăşească decât pe patul de moarte (Canoanele 63,68). Sinodul Quinisext (691), prin canonul 91, opreşte de la împărtăşanie pe o durată de 10 ani femeile care dau şi pe cele care primesc medicamente avortive.
Din cele de mai sus reiese că avortul a fost o practică străină creştinismului, cunoscută într-o lume în care nu exista nici teamă, nici iubire de Dumnezeu. Toţi Sfinţii Părinţii semnalează că, în orice fază ar fi produs, avortul rămâne pruncucidere. Prin el, se încalcă porunca divină :” Să nu ucizi” ( Ieşire 20,13 ). El este cu atât mai grav, cu cât constituie uciderea unei fiinţe umane aflată în imposibilitatea de a se apăra.
Din textele prezentate mai sus reiese că Biserica a considerat totdeauna drept păcat foarte grav, egal cu avortul în gravitate, şi luarea de medicamente cu scop avortiv. Prin urmare, tot atât de grave ca şi avortul chirurgical sunt barierele mecanice ( steriletul şi anumite pilule, inclusiv RU 486 ) prin care se urmăreşte împiedicarea nidării ovulului pe pereţii uterului (acestea sunt tot practici avortive) şi medicamentele contraceptive, care, la rândul lor, au consecinţe nebănuite pentru trupul femeii.

Avortul şi toate practicile avortive sunt păcate grele pentru că:
a) prin ele se ucide o fiinţă umană ;
b) prin ele este afectată demnitatea femeii;
c) ele prezintă riscul mutilării trupului femeii, al îmbolnăvirii şi morţii premature a mamei şi a femei tinere.

Femeia nu trebuie redusă la nivelul de obiect al plăcerii bărbatului, nu trebuie batjocorită şi umilită în ceea ce îi este specific, anume feminitatea şi calitatea de mamă.
Demnitatea şi sănătatea femeii sunt afectate deopotrivă de folosirea pilulelor pe bază de hormoni în vederea infecundităţii. Efectele nefaste, grave ale acestora nu sunt evidente imediat, dar sunt sigure. Fiind substanţe care acţionează hormonal asupra trupului femeii, urmările lor sunt nebănuite. Este impresionantă lista bolilor cauzate, mai curând sau mai târziu, femeilor care au utilizat medicamente avortive sau contraceptive (care, toate, sunt preparate pe bază de hormoni).
Cu titlu de exemplu, semnalăm că, între anii 1977-1988, în Anglia s-a făcut un studiu pe 200.000 de femei, privind efectul folosirii pilulelor anticoncepţionale pe bază de hormoni. S-a constatat că procentul deceselor cauzate de afecţiuni cardio-vasculare a fost cu 40 % mai mare la femeile care au folosit asemenea pilule faţă de cele care n-au folosit. Riscul accidentelor cerebrale a fost de 6,5 ori mai mare la femeile care au folosit pilulele. Pericolul infecţiilor pelviene a fost de 7 ori mai mare la femeile care au folosit pilulele faţă de cele care nu le-au folosit; în aceeaşi proporţie a crescut şi riscul sterilităţii.
Din cele prezentate mai sus reiese că avortul, tratamentele cu scop avortiv sau contraceptiv sunt păcate grele care ucid fiinţe umane, împiedică procesul firesc al procreării fiinţelor omeneşti, afectează şi pun în pericol demnitatea şi viaţa femei tinere şi în cele din urmă, ne exclud din Împărăţia lui Dumnezeu spre care năzuiesc creştinii.
Din nefericire, practicile avortive ( şi contraceptive ) sunt o realitate a lumii contemporane secularizate. În numele „ fericirii” imediate şi al comodităţii se ucid generaţii de oameni şi moare femeia tânără, mamă sau nu. Biserica nu poate fi indiferentă la această realitate îngrijorătoare şi tragică, întreţinută de instituţii care se intitulează uneori „caritative”, „umaniste” şi chiar „ medicale”.
Societatea secularizată contemporană aduce justificări diverse ale avortului, justificări de cele mai multe ori , de ordin medical şi social. Fiind în lume, Biserica nu este nerealistă, dar nu poate fi nici superficială cu privire la motivele privind tendinţele de justificare a avortului .
Prin urmare,
a) Dacă viaţa mamei este pusă realmente în pericol prin sarcină sau naştere, ar trebui să fie acordată prioritate vieţii femeii, nu pentru că viaţa ei are o valoare mai mare în sine, ci datorită relaţiilor şi responsabilităţilor faţă de alte persoane, care depind de ea.

b) În cazul în care investigaţia genetică descoperă un copil nenăscut anormal, recomandarea este de a naşte copilul, respectându-i dreptul la viaţă, dar decizia o va avea familia, după ce acesteia i s-au adus la cunoştinţă de către medic şi de către duhovnic toate implicaţiile morale şi de întreţinere. Toate acestea trebuie rezolvate din perspectiva semnificaţiei mântuitoare a prezenţei unei fiinţe handicapate în viaţa fiecărei persoane şi în viaţa comunităţii.

c) Riscul avortului datorat violului sau incestului trebuie evitat mai întâi la nivelul educării cu privire la necomiterea acestor păcate. În cazul în care starea de graviditate s-a produs, copilul va trebui să fie născut şi, după caz, infiat.
d) Avortul nu poate fi niciodată justificat, moral, de starea economică a familiei, de neînţelegerile dintre parteneri, de afectarea carierei viitoarei mame sau a aspectului fizic.
Pentru prevenirea acestor grave păcate se consideră că este nevoie de un intens proces de mediatizare a gravităţii păcatului avortului ( luându-se în calcul toate aspectele lui medicale, psihologice, sociale, religioase ). Societatea trebuie să ofere soluţii concrete. Biserica trebuie să întreprindă un întreg efort de educare a omului de azi cu privire la scopul sexualităţii umane. Activitatea pastorală a preotului trebuie diversificată. Biserica va trebui să sensibilizeze toţi factorii care au ca obiect educarea populaţiei sau se îngrijesc de sănătate; omul trebuie educat cu privire la ce înseamnă adevărata tandreţe şi dragoste, trebuie educat să-şi pună ordine în propria-i viaţă, în condiţiile sociale actuale .
Factorii de decizie politică şi administrativă trebuie sensibilizaţi să favorizeze crearea condiţiilor ca femeia să nu mai fie umilită , nici ca ea însăşi să se complacă în umilire (considerând-o normală) în propria ei specificitate.

TRANSPLANTUL DE ORGANE

Text aprobat în şedinţa Sfântului Sinod al BOR din 15-17 iunie 2004

Transplantul de ţesuturi şi de organe este una din formele de vârf ale practicii medicale contemporane, care transformă suferinţa în nădejde pentru mai multă viaţă. Este o performanţă a ştiinţei şi a practicii medicale pe care Biserica o binecuvintează atâta vreme cât, prin transplant, se rezolvă criza determinată de lipsa altor soluţii de vindecare şi se redă viaţa normală unei persoane, fără însă a i-o ridica alteia: nimeni nu trebuie ucis pentru ca să trăiască altcineva.
Definiţie. Prin ,,transplantul de ţesuturi şi/sau de organe se înţelege acea activitate medicală complexă care, în scop terapeutic, înlocuieşte ţesuturi şi/sau organe umane compromise morfologic şi funcţional, din corpul unui subiect uman cu alte structuri similare, dovedite ca fiind sănătoase.

PRINCIPII GENERALE

• Viaţa specifică persoanei umane, unică şi irepetabilă, este un dar al lui Dumnezeu, înţeles ca vieţuire a sufletului în trup; creştinul va purta de grijă pentru amândouă, dar îi va acorda maxima importanţă sufletului, luptând pentru mântuirea sa.

• Actul de dăruire voită a vieţii pentru Dumnezeu ori pentru aproapele descoperă adevăratul sens al dragostei, de aceea dăruirea este mai dorită decât conservarea ei; pe aceste considerente se fundamentează eroismul dar mai ales martiriul.

• Darul vieţii constă în sfinţenia ei, de aceea urmărirea „calităţii vieţii” ar trebui să se facă pentru sporirea sfinţeniei, iar prelungirea vieţii pentru lucrarea mai departe a mântuirii şi prezenţa benefică a persoanei în mijlocul semenilor.

• Învăţătura ortodoxă acordă mare importanţă cinstirii trupului, atât în timpul vieţuirii lui, cât şi după moarte, şi aceasta pentru că trupul reprezintă o materie structurată de Dumnezeu în taina persoanei, Trupul „este templul Duhului Sfânt” ( I Corinteni 6, 9) şi, sub o formă spiritualizată, urmează să participe şi la viaţa de dincolo de mormânt.
• Moartea, ca despărţire a sufletului de trup, nu justifică ideea considerării trupului ca un obiect, care să poată fi folosit după bunul plac al unor terţe persoane.

PRINCIPII SPECIALE

• Transplantul trebuie să aibă la temelie iubirea creştină a celui ce dăruieşte şi împlinirea ei în iubirea celui care primeşte. În acest sens, el va îndeplini următoarele condiţii:
1. să respecte demnitatea persoanei (donator, receptor, medic);
2. să aibă scop terapeutic;
3. să fie în folosul aproapelui;
4. să respecte viaţa şi chiar moartea persoanei umane;
5. să respecte drepturile omului şi dimensiunea duhovnicească a existenţei umane, chiar din momentul conceperii acesteia;
6. să nu fie determinat de oportunisme politice sau economice, de curiozităţi medicale, la modă în lumea noastră secularizată.

• Actul de donare să aibă la temelie iubirea creştină faţă de aproapele şi jertfelnicia; donarea nu poate să fie obiectul unor tranzacţii;

• Prelevarea şi transplantul de organe şi de ţesuturi se face numai în scop terapeutic; transplantul va trebui să se dovedească a fi unicul remediu valid pentru prelungirea şi îmbunătăţirea (în cazul transplantului de cornee, de piele, etc) vieţii unui pacient;

• Pentru că prelevarea de organe presupune consimţământul donatorului, va fi de neacceptat prelevarea de ţesuturi de la un embrion, dat fiind faptul că, deşi fiinţă vie, acesta este în imposibilitatea de a-şi da consimţământul;

• Este inadmisibilă provocarea voită a mutilării sau a decesului prin prelevarea unor organe, chiar pentru scopul de a salva viaţa unei alte persoane;

• Transplantul va fi bine justificat: se va urmări scopul imediat şi pe termen lung al transplantării, ca şi acordarea unei calităţi satisfăcătoare vieţii primitorului;

• Realizându-se din iubire şi din respect faţă de viaţa umană, transplantul va lua în calcul viaţa persoanei umane în toată complexitatea ei, nu numai viaţa care se consumă sub formă şi la nivel exclusiv biologic, ci şi dimensiunea duhovnicească, eternă a vieţii omului. Fiind metodă excepţională de tratament, transplantul este justificat după ce s-au epuizat toate celelalte forme şi modalităţi de tratament.

RESPONSABILITATEA MEDICILOR

• Darul cunoaşterii şi al descoperirii noutăţii vine de la Dumnezeu; îi revine omului responsabilitatea folosirii lui nu împotriva aproapelui şi a lumii, ci pentru sprijinirea prezenţei demne a persoanei în creaţie şi pentru împlinirea sensului existenţei;

• În acest context, medicul trebuie să aibă conştiinţa că este instrument şi colaborator al lui Dumnezeu, în înlăturarea manifestării răului în lume ca suferinţă;

• Echipa de transplant trebuie să informeze, sub toate aspectele şi în detaliu, atât pe donatorul, cât şi pe primitorul de organe, cu privire la riscurile, beneficiile, procedura şi consecinţele prelevării şi, respectiv, implantului de organe, încât cei vizaţi să poată lua hotărârea în deplină cunoştinţă de cauză.

CONSIMŢĂMÂNTUL

• Deşi se afirmă că donarea este expresie a iubirii, ea nu naşte nicidecum obligaţia morală de a dona; actul de donare este manifestarea deplină şi indubitabilă a voinţei libere;

• Se impune solicitarea şi obţinerea consimţământului în scris prealabil, expres şi liber al donatorului sau al persoanei terţe căreia legea îi permite acest fapt; de asemenea, se va solicita şi acordul scris al primitorului;

• Numai consimţământul conştient al donatorului îi descoperă iubirea şi spiritul de jertfă, încrederea şi interesul pentru aproapele;

• Rudeniile ar putea să-şi ofere consimţământul pentru transplantul de organe, în numele celor apropiaţi (copii, minori) şi atunci când ei nu o mai pot face (din cauza situaţiei în care cei vizaţi se găsesc), mai ales că este mai greu să decizi pentru trupul altuia decât pentru al tău. De aceea legea trebuie să prevadă reguli clare cu privire la consimţământ, pentru evitarea bănuielii de comercializare a organelor de către rudenii;

• Este preferabil însă acordul prealabil al fiecărei persoane, pentru prelevarea de organe după decesul ei sau măcar transmiterea către rudenii a dorinţei sale în acest sens, indiferent dacă poziţia este pro sau contra; aceasta pentru că numai în cazul consimţământului explicit al persoanei se poate vorbi despre un act de generozitate şi iubire, deci de donare;

• Non – refuzul rudelor la prelevarea de organe după decesul pacientului nu poate fi interpretat drept consimţământ.

DONATORUL

1. În cazul donatorului viu, transplantul se va face numai cu respectarea următoarelor norme:
• să fie major şi să fie în deplinătatea facultăţilor mintale;
• să i se garanteze că viaţa nu îi va fi pusă în pericol;
• să îi fie prezentate riscurile şi consecinţele asupra sănătăţii şi asupra capacităţii de muncă pe care prelevarea de organe le poate provoca;
• să-şi fi dat în mod prealabil, liber, expres, conştient şi informat consimţământul în scris pentru prelevare. În cazul donatorului minor, consimţământul va fi acordat de către părinţi sau de către tutorii legali, respectându-se libertatea şi demnitatea minorului;
• actul de donare va fi expres şi nu prezumat.

2. În cazul donatorului decedat:
• echipa care a constatat decesul unei persoane nu va fi aceeaşi cu cea care urmează să facă transplantul;
• medicii care constată decesul sunt responsabili pentru situaţiile în care moartea nu a intervenit efectiv sau ea nu a fost bine constatată.

PRIMITORUL

• Primitorul îşi va da consimţământul în scris pentru efectuarea transplantului şi va fi informat obiectiv asupra şanselor de reuşită a transplantului.
• În selecţionarea pacienţilor cărora urmează să li se efectueze transplantul, se impune ca medicii care iau deciziile de transplantare să aplice exclusiv criteriul terapeutic, adică să se aibă în vedere:
1. urgenţa transplantării;
2. posibilitatea de reuşită;
3. previziunea ca organul să se poată transplanta;
4. prioritatea cererii.
• Întrucât transplantul are caracter terapeutic, selecţia pacienţilor nu trebuie să fie împiedicată sau viciată de motive de ordin rasial, social economic, religios etc., ci determinată de condiţii optime de reuşită a transplantului şi de finalitatea acestuia

DESPRE MOARTE

• moartea,din punct de vedere creştin, are două accepţiuni:

a) îndepărtarea omului de Dumnezeu prin păcat (moarte care poate fi temporară sau veşnică, în funcţie de gravitatea păcatului, de pocăinţa sau lipsa acesteia);
b) moartea fizică - concretizată prin despărţirea sufletului de trup. Tot efortul creştin este acela de a scăpa de moartea veşnică prin comuniunea dinamică cu Dumnezeu în Hristos, prin Duhul Sfânt. Aceasta nu exclude grija pentru condiţiile, momentul şi modalitatea separării sufletului de trup.

• moartea, din punct de vedere medical şi legal, este cunoscută în mai multe feluri şi anume:

a) moarte aparentă (funcţiile vitale sunt atât de mult slăbite încât nu pot fi percepute decât cu aparate speciale);
b) moarte clinică (funcţiile vitale au încetat fără să se fi alterat încă structurile în mod ireversibil; de aceea este posibil ca aceste funcţii să fie reactivate prin terapia intensivă şi reanimare);
c) moarte biologică (se produce atunci când organele vitale au intrat deja în proces de alterare, adică a început procesul de necrozare a ţesuturilor);
d) moarte cerebrală.

Moartea cerebrală

• Constatarea morţii fizice nu este obiectivul teologiei sau al filosofiei, ci ţine de resortul ştiinţelor medicale şi juridice. Până nu demult, era considerată moartă acea persoană căreia inima i-a încetat să mai bată şi căreia îi lipsea respiraţia. Datorită tehnicilor de reanimare s-a ajuns la convingerea că moartea este un proces şi că ea nu este în mod necesar legată de încetarea bătăilor inimii.

• Moartea, ca încetare efectivă a vieţii, presupune:
1. oprirea inimii;
2. absenţa respiraţiei spontane;
3. moartea cerebrală. Aceste trei condiţii trebuie îndeplinite, concomitent şi în totalitate, pentru a se evita erori regretabile.

• Precizări esenţiale cu privire la conceptul de moarte cerebrală:
1. moartea cerebrală reprezintă medical alterarea ireversibilă a vieţii celulelor creierului (cortex, cerebel şi trunchi cerebral), care provoacă încetarea definitivă a funcţiilor encefalului întreg, ceea ce înseamnă imposibilitatea organismului uman de a mai fi în relaţie cu mediul şi de a-şi asigura şi realiza propria existenţă, caracter specific şi obligatoriu în definirea vieţii umane;
2. nu trebuie confundată moartea cerebrală cu moartea biologică;
3. din punct de vedere juridic, moartea este considerată una singură, şi anume cea declarată din punct de vedere medical.

• Criteriile potrivit cărora poate fi declarată moartea cerebrală, din punct de vedere legal, sunt:
1. examen clinic, constând în: constatarea comei profunde, flască, areactivă, absenţa reflexelor de trunchi cerebral (în mod special absenţa reflexelor fotomotor şi corneean);
2. absenţa ventilaţiei spontane, confirmată de testul de apnee (la un PaCO2 de 60 mm Hg);
3. două trasee EEG, efectuate la 6 ore, care să ateste lipsa electrogenezei corticale.

• Moartea, în calitate de separare a sufletului de trup, rămâne o taină. Nimeni nu va putea spune cu precizie că separarea aceasta coincide cu moartea cerebrală; poate să coincidă, poate să preceadă sau poate să urmeze morţii cerebrale.

• Fiind creat după chipul lui Dumnezeu, omul este înţeles şi se pune în valoare în măsura în care reflectă în el prototipul său. Atâta vreme cât împlineşte porunca iubirii şi rămâne în Dumnezeu, care este iubire, este membru al Bisericii lui Hristos.

• În această perspectivă, dăruirea unui organ, a unui ţesut şi chiar a unei picături de sânge, din dragoste faţă de aproapele, înseamnă autodăruirea şi autojertfirea întregului om în interiorul aceluiaşi Trup mistic al lui Hristos, ceea ce exclude privirea trupului omului ca pe un simplu mijloc de însănătoşire fizică a cuiva sau ca pe o magazie de organe de schimb.

CONCLUZII

• Biserica binecuvintează orice practică medicală în vederea reducerii suferinţei din lume, prin urmare şi transplantul efectuat cu respect faţă de primitor şi de donator, viu sau mort. Trupul omenesc neînsufleţit trebuie să aibă parte de tot respectul nostru.

• Biserica previne însă pe toţi să înţeleagă transplantul ca pe o practică medicală menită înlăturării suferinţei membrilor ei şi nu ca pe una care să alimenteze ideea autonomiei vieţii fizice şi a eternizării acesteia, în detrimentul credinţei în viaţa eternă (adevărata viaţă) şi neglijându-se pregătirea pentru aceasta.

• Pentru că vede în donatorul de organe un om capabil să se autojertfească, Biserica socoteşte că acesta trebuie să împlinească gestul său din dragoste faţă de aproapele, de bunăvoie, în urma unei informări corecte şi a unui consimţământ liber şi independent de orice influenţă străină de conştiinţa sa.

• Aceleaşi exigenţe trebuie să fie împlinite de rudele celui decedat, responsabile de trupul acestuia şi dispuse să ofere anumite organe ale defunctului pentru transplant.

• Biserica respectă dorinţa primitorului de a trăi mai mult sau în condiţii mai bune, dar îşi exprimă cu atât mai mult respectul pentru actele de iubire, autojertfire şi înţelegere ale donatorului.

• Biserica se opune oricărei tranzacţii cu organe umane şi oricărei exploatări a stărilor de criză şi a vulnerabilităţilor potenţialilor donatori (lipsa de libertate psihică sau fizică, penuria socială).

• În privinţa declarării morţii reale (părăsirea trupului de către suflet) identificată cu moartea cerebrală legal declarată, Biserica cere respectarea exactă a criteriilor de diagnosticare a morţii cerebrale şi respectiv, legale. Este legiferat ca declararea morţii cerebrale s-o facă o echipă medico-legală neimplicată în acţiunea de transplant, pe baza criteriilor clinice şi de laborator existente.

• Biserica nu poate fi de acord cu transplantul ţesuturilor embrionare care comportă riscul afectării sănătăţii fătului şi nici cu utilizarea pentru transplant a organelor nou-născuţilor acefali sau hidrocefalici. În egală măsură, nu poate fi de acord cu tendinţa unora de a deveni donatori de organe, cu condiţia să fie eutanasiaţi.

• Consimţământul informat şi lucid de a-şi oferi un organ, în viaţă sau după moarte, pentru binele semenului suferind, din iubire faţă de acesta şi dezinteresat, precum şi hotărârea rudelor de a permite prelevarea de ţesuturi sau organe în vederea transplantului de la trupurile decedate ale celor faţă de care au drepturi legale, respectându-se legea, sunt în acord cu morala creştină.

• Biserica binecuvintează persoanele care pot face, eventual, asemenea sacrificii, dar în egală măsură, înţelege pe cei care nu pot face aceasta, respectând libertatea de decizie a fiecărui om.

• Deopotrivă, are toată înţelegerea pentru cei care-şi doresc scăparea de suferinţă şi prelungirea vieţii fizice, fiind încredinţată că prelungirea vieţii fizice va oferi acestora şansa apropierii de Dumnezeu şi a progresului duhovnicesc.

• Binecuvântând efortul medicilor pentru eforturile depuse în vederea reducerii suferinţei din lume şi prin transplantul de organe, precum şi jertfa celor dispuşi să le ofere, Biserica nu poate încuraja negativismul nejustificat al altora (negativism care ar consta fie în refuzul donării de organe, fie în refuzul acceptării oricărei forme de transplant cum ar fi chiar şi transfuzia de sânge). Dacă viaţa aproapelui, cea fizică şi cea duhovnicească, este garantată, nici un sacrificiu nu este prea mare, cu condiţia: să nu ucizi un om spre a promite sau a da viaţă altuia.

• În acelaşi timp, este necesar ca dăruirea de sine şi generozitatea donatorilor pentru transplantul de organe să nu fie manipulată ca pretext sau paravan pentru profit financiar nedemn, care nu înnobilează, ci degradează fiinţa umană.

• Creştinii, fie ei personal medical, donatori, beneficiari sau intermediari, nu trebuie să promoveze ştiinţa fără conştiinţă etică şi responsabilitate faţă de demnitatea umană. De aceea, se impune o permanentă priveghere spirituală şi pastorală, un discernământ spiritual activ privind scopurile declarate şi nedeclarate ale transplantului de organe.

În cel de-al doilea trimestrului al anului 2008, prin programul social Cutia Milei pentru Săraci, în cele 8 protopopiate ale Eparhiei şi la Catedrala Mitropolitană a fost adunată suma de 42.925,85 lei. Aceşti bani au fost distribuiţi, în numerar, sau sub forma unor ajutoare materiale, persoanelor nevoiaşe din cuprinsul Arhiepiscopiei Clujului şi nu numai. Suma adunată la Catedrală a fost distribuită celor aflaţi în suferinţe şi nevoi prin intermediul Sectorului Misionar-Social al Centrului eparhial.

La nivelul parohiilor din municipiul Cluj se derulează programul social „Duminica Fratelui”, ce are drept scop soluţionarea imediată a cazurilor sociale din parohie. Suma de 1.659 lei, colecatată de parohiile clujene a fost distribuită cazurilor sociale prin Biroul de Asistenţă Socială al protopiatului Cluj II. La nivelul paorhiilor au fost oferite ajutoare băneşti, din fodnuri proprii în valoare de 4.678 lei.

Programul social „Cutia milei pentru săraci” a fost iniţiat în Arhiepiscopia Clujului în anul 2000 cu binecuvântarea Arhiepiscopului şi Mitropolitui Bartolomeu, şi îşi propune o mai eficientă implicarea a preoţilor şi a organismelor parohiale în actul de misiune socială şi în slujirea aproapelui aflat în suferinţă.

Biroul de presă

Comunicat de presă

În urma Chemării la faptă bună adresată credincioşilor de Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu, în bisericile, mânăstirile Eparhiei şi la Catedrala mitropolitană a fost organizată, în perioada 15-31 august, o colectă în sprijinul fraţilor maramureşeni, crunt loviţi de pe urma recentelor inundaţii. Colecta se cifrează la suma de 500.538 lei

La aceasta se adaugă şi suma de 2.000 de Euro colectată de organizaţia „Romanian Heritage Association” din SUA, care s-a alăturat Chemării.

Parohiile Viişoara I şi II – protopopiatul Bistriţa au trimis în zona sinistrată 5 tone de cereale, iar protopopiatul Gherla va distribui hainele, adunate pentru colectă.

Suma totală a fost expediată în contul Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, care va distribui ajutoarele, după nevoi, persoanelor sinistrate, indiferent de confesiune sau etnie.

În numele celor care vor beneficia de acest ajutor, Mitropolitul Bartolomeu le mulţumeşte protopopilor, preoţilor şi credincioşilor, cu binecuvântări.

Biroul de presă al Arhiepiscopiei

Pe lângă sumele din Fondul Central Misionar, la nivelul Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului a fost organizat, prin hotărârea Sinodului Mitropolitan din 8 noiembrie 2006, un Fond special de întrajutorare pastorală, destinat sprijinirii preoţilor aflaţi în nevoi. Aceste sume se colectează odată pe an, parohiile de gradul I şi II contrbuind cu sume cuprinse între 200 şi 100 de lei.
Situaţia sumelor colectate la nivelul fiecărui protopopiat se prezintă astfel:

Protopopiatul Cluj I - 4.050 lei
Protopopiatul Cluj II - 6.600 lei
Protopopiatul Turda - 7.700 lei
Protopopiatul Dej - 4.350 lei
Protopopiatul Gherla - 2.600 lei
Protopopiatul Huedin - 4.500 lei
Protopopiatul Bistriţa - 10.250 lei
Protopopiatul Năsăud - 8.050 lei
TOTAL - 48.100 lei

La această sumă se adaugă şi procentul de 40 % din FCM, în valoare de 66.759 lei, astfel că, la nivelul Eparhiei Clujului există la dispoziţie o sumă totală de 114.849 lei destinată ajutorării preoţilor cu posbilităţi materiale reduse. Anul trecut au fost oferite din acest fond peste 200 de ajutoare.

Biroul de presă

În anul 2008, în urma colectatei din Duminica Ortodoxiei destinată alimentării Fondului Central Misionar, în Arhiepiscopia Clujului a fost adunată suma de 167.106 lei, distribuită după cum urmează:

- Centrul Eparhial - 5.611 lei
- Protopopiatul Cluj I - 21.805 lei
- Protopopiatul Cluj I - 21.079 lei
- Protopopiatul Dej - 21.611 lei
- Protopopiatul Gherla - 14.210 lei
- Protopopiatul Huedin - 8.693 lei
- Protopopiatul Turda - 16.730 lei
- Protopopiatul Bistriţa - 27.749 lei
- Protopopiatul Năsăud - 29.618 lei
Total: 167.106 lei

Din această sumă, în conformitate cu hotărârea Sfântului Sinod, un procent de 60%, adică (100.263 lei) a fost virat în contul Patriarhiei. Pentru trebuinţele preoţilor şi parohiilor din Arhiepiscopia Clujului rămâne disponibil un procent de 40 %, respectiv suma de 66.749 lei. Acest Fond este destinat în exclusivitate ajutorării preoţilor şi paorhiilor aflate în lipsuri, în nevoi sau în suferinţe şi este colectat la nivelul întregii Biserici, la iniţiativa Patriarhului Justinian.

Biroul de presă

La sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului din acest an se împlinesc 10 ani de la hirotonire întru arhiereu a Preasfinţitului Episcop vicar Vasile Someşanul. Slujba de acum 10 ani a fost oficiată, în Mânăstirea Nicula, de PF Patriarh Teoctist, de IPS Bartolomeu, IPS Serafim, IPS Andrei, PS Calinic, PS Ioan Selejan şi de alţi ierarhi sinodali, prezenţi la hramul mânăstirii.

PS Vasile devenea astfel cel de-al doilea episcop vicar al Arhiepiscopiei Clujului, cu titulatura de Someşanul şi de atunci coordonează activitatea Sectorului Misionar-social al Arhiepiscopiei, primul înfiinţat în Patriarhia Română. Prin aceasta, misiunea socială şi caritativă a căpătat consistenţă şi organizare, preotul fiind prezent oriunde este nevoie: în Armată, penitenciare, spitale, cămine de bătrâni şi centre de tineret.

Repere biografice

Preasfinţia Sa s-a născut la 30 decembrie 1948, Cluj, a urmat şcoala generală în Mănăştur (1955-1962), Şcoala profesională „16 Februarie” din Cluj (1962-1965), la absolvirea ei angajandu-se la Uzina „16 Februarie”, lucrând vreme de şapte ani (1965-1972). În paralel a urmat cursurile serale la Liceul Nr. 12 din Cluj (1965-1971), unde a obtinut si bacalaureatul.
Anul 1972 a fost unul crucial pentru viaţa sa de mai târziu: mânat de un „glas” lăuntric, în urma examenului de admitere, s-a înscris la Institutul Teologic de grad Universitar din Sibiu (1972-1976), unde in 1976 a obţinut şi licenţa în Teologie, cu lucrarea: Probleme sociale în scrierile Părinţilor Capadocieni, la catedra de Bizantinologie, sub îndrumarea Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae.
Preasfinţitul Vasile a fost hirotonit preot celib pe seama parohiei Tureni, protopopiatul Turda, jud. Cluj, în 27 noiembrie 1976, de către Preasfinţitul Episcop-vicar Justinian Chira Maramureşanul. La scurta vreme a fost detaşat (la 1 ianuarie 1977) ca preot slujitor la parohia „Sfinţii Apostoli Petru si Pavel”, din cartierul Grigorescu, Municipiul Cluj-Napoca.
După alte câteva luni (in august 1977) a fost numit preot slujitor la parohia „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” cartierul Mănăştur, din Municipiul Cluj-Napoca.
Credincioşii din parohiile în care a slujit l-au cunoscut ca un preot de vocaţie, blând, înţelept, modest, de o bunătate pilduitoare, coleg de nădejde pentru confraţii preoţi, echilibrat, mult milostiv şi iertător, duhovnic ales, cu o viata morala exemplara.
Aceste calităţi l-au făcut să fie remarcat in rândul preoţimii clujene şi să fie solicitat, adeseori, în probleme duhovniceşti, pentru elevii seminarişti din Cluj-Napoca.
Pentru activitate misionar-pastorala deosebită Arhiepiscopul Teofil Herineanu i-a acordat distincţia bisericească de „iconom” (in anul 1987).
În anul universitar 1990-1991 a fost şi duhovnic-asistent la Institutul Teologic Ortodox de grad Universitar din Cluj-Napoca (azi Facultatea de Teologie Ortodoxa), fiind un preot model pentru studenţii teologi.
La 25 martie 1995 (de Buna Vestire) a fost tuns in monahism la mânăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Alba-Iulia, avându-l ca nas de călugărie pe Preasfinţitul Părinte Episcop Andrei din acelaşi oraş.
Ca monah a „îndeplinit ascultarea de stareţ”, la Mânăstirea Nicula, din 1 octombrie 1991 - februarie 1994. S-a impus în fata obştii mânâstireşti prin bunătate, înţelepciune, răbdare şi exemplu personal.
În februarie 1994, Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Bartolomeu l-a numit eclesiarh al Catedralei Arhiepiscopale din Cluj-Napoca si exarh al mânăstirilor din Eparhia Vadului, Feleacului si Clujului; a fost hirotesit apoi şi in rangul de arhimandrit.
În urma propunerii IPS Bartolomeu, din vara anului 1998, a fost numit Episcop-vicar al Eparhiei Clujului şi hirotonit intru arhiereu, la 15 august 1998.

Biroul de presă

În acest an, slujbele care marchează sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, la Mânăstirea Nicula, au început miercuri 13 august, cu acatistul Acoperământului Maicii Domnului, Sfânta Liturghie şi Taina Sfântului Maslu.

În ajunul hramului, începând de la ora 18.00, a fost oficiată slujba privegherii de către Mitropolitul Iosif al Europei Occidentale şi de Episcopul Vicar Vasile Someşanul. Slujba a continuat până după miezul nopţii cu Prohodul Maicii Domnului, încheiată de procesiunea din jurul bisericii cu Icoana Maicii Domnului.

În ziua de praznic, Sfânta Liturghie arhierească va fi oficiată de Mitropolitul Bartolomeu al Clujului, împreună cu IPS Iosif şi PS Vasile Someşanul.

Biroul de presă

În urma apelului Mitropolitului Bartolomeu pentru ajutorarea peroanelor afectate de recentele inundaţii, Arhiepiscopia Clujului pune la dispoziţie 3 conturi pentru toţi cei doresc să facă donaţii în bani:
CONT LEI: RO26RNCB0106026604400001
CONT EURO: RO42RNCB0106026604400004
CONT DOLARI: RO15RNCB0106026604400005
Donaţiile în bani, îmbrăcăminte, obiecte casnice si, eventual, materiale de construcţie pot fi făcute începând cu ziua de 15 august, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, si continuând cu Duminicile din 17, 24 si 31 august 2008, la catedrala Mitropolitană, la toate bisericile parohiale şi mânăstirile din Arhiepiscopia Clujului.

Biroul de presă