Iubitii mei fii sufletesti,

In Scrisoarea Pastoralã de anul trecut v’am vorbit despre prietenii Domnului care s’au bucurat de invierea Lui si despre felul in care ei si-au trãit bucuria.

De data aceasta imi propun sã vã vorbesc despre un prieten care nu s’a bucurat de invierea Domnului sãu. E un personaj pe care toti il stiu, despre care multi au scris, dar pe care foarte putini il cunosc. E vorba de Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece ucenici ai lui Iisus.

Cuvine-se insã ca mai intâi sã ne aducem aminte de faptul cã sentimentul bucuriei, alãturi de acela al iubirii, face parte din insãsi esenta istoriei si trãirii crestine. Mai mult, bucuria in sine, bucuria elementarã de a trãi este un dar pe care Dumnezeu i l-a dat si omului, si viermelui, si pãsãrii, si firului de iarbã. A nu mai fi in stare sã te bucuri inseamnã sã existi fãrã sã si trãiesti. Trebuie sã credem cã dupã ce Dumnezeu l-a plãsmuit pe Adam din lut, prima reactie a omului inzestrat cu suflet viu a fost aceea de a se bucura de viatã.

Bucuria este fiorul sfânt al vietii crestine. Iatã doar câteva exemple extrase din Sfânta Scripturã:

Ingerul Gavriil i s’a inchinat Sfintei Fecioare din Nazaret, la bunavestire, cu salutarea: „Bucurã-te!”

Magii de la rãsãrit, când au vãzut steaua opritã deasupra locului unde Se afla dumnezeiescul Prunc, „s’au bucurat cu bucurie mare foarte”.

Bucuria este mângâierea cereascã a tuturor celor nãpãstuiti aici, pe pãmânt: „Bucurati-vã si vã veseliti, cã plata voastrã multã este in ceruri”.

Când pãstorul isi gãseste oaia rãtãcitã si o aduce in staul, „se bucurã de ea mai mult decât de cele nouãzeci si nouã care nu s’au rãtãcit”.

La intoarcerea fiului risipitor, tatãl tine sã-l convingã pe fratele acestuia cã acum, in acest moment de rãscruce din viata unui om, „trebuia sã ne veselim si sã ne bucurãm”.

La rândul sãu, Zaheu vamesul I-a deschis lui Iisus usa casei sale „si L-a primit bucurându-se”.

Servul care si-a folosit bine talantii sfârseste prin a intra „intru bucuria Domnului sãu”.

Poruncindu-le ucenicilor Sãi sã se iubeascã unii pe altii dupã modelul iubirii dintre Tatãl si Fiul, Domnul conchide: V’am spus acestea, pentru ca bucuria Mea sã fie intru voi si bucuria voastrã sã fie deplinã.

Bucuria invierii Domnului a fost cu atât mai mare cu cât nimeni – absolut nimeni – dintre apropiatii Domnului nu crezuse cã El Se va scula din morti. Asadar, ea era sporitã prin contrast.

Duminicã dis-de-dimineatã, femeile mironosite au venit la mormânt sã tãmâieze. Ce poate fi mai trist decât sã jelesti un mort? Iatã insã cã un inger le-a arãtat cã mormântul era gol prin aceea cã Iisus inviase din morti. Ele au plecat de acolo „cu fricã si cu bucurie mare”, dar, fiind incã pe drum, insusi Iisus le-a intâmpinat cu salutarea: Bucurati-vã!

Ucenicilor li S’a arãtat in Galileea, iar ei „s’au bucurat vãzându-L pe Domnul”.

Chiar si in exclamatia finalã a lui Toma: „Domnul meu si Dumnezeul meu! trebuie sã citim, neapãrat, bucuria.

Dar dacã bucuria invierii a devenit mai puternicã tocmai prin aceea cã fusese precedatã de necredintã si intristare, o lecturã atentã a Sfintei Scripturi ne mai descoperã un fapt extraordinar, anume cã si necredinta poate surveni in cazul cã e precedatã de o bucurie. Sfântul Evanghelist Luca este cel ce noteazã cã, indatã dupã inviere, Iisus li S’a arãtat ucenicilor si cã acestia erau uimiti, incremeniti, incã necrezând de bucurie. Este ceea ce se poate intâmpla cu oricare din noi atunci când pe neasteptate, de nãprasnã, se pomeneste cu o veste bunã si exclamã: – E prea frumos ca sã fie si adevãrat!... Ei bine, Iuda nu a trecut prin nici una din aceste experiente umane. Sã vedem de ce.

 

Iubitii mei fii sufletesti,

Iuda Iscarioteanul apare pe scena biblicã in vremea ultimelor zile ale Domnului. stim cã Iisus si cei doisprezece ucenici ai Sãi trãiau viatã de obste, cã se multumeau cu putin si cã acest putin provenea in special din anumite danii. Asa stând lucrurile, Iuda era casierul comunitãtii. La el veneau daniile in bani, tot prin el se fãcea plata cumpãrãturilor si din aceeasi pungã se fãceau daniile cãtre sãraci. Desigur, totul se petrecea pe incredere, nimeni nu-i cerea socotealã, desi unii il bãnuiau de oarecare necinste, in sensul cã el „vãmuia” punga comunã, retinând pentru sine câte ceva. Se pare insã cã faptul acesta nu era de naturã sã tulbure. Neavând simtul proprietãtii, apostolii nu-l aveau nici pe acela al pagubei.

Nãravul lui Iuda devine semnificativ intr’o imprejurare putin obisnuitã. Iisus Se aflã in Betania, impreunã cu ucencii Sãi, ca oaspete al prietenului Sãu Lazãr, pe care tocmai il inviase din morti. in timpul mesei I se apropie Maria, sora lui Lazãr, purtând un vas de alabastru cu mir de nard (adicã un ulei foarte scump, preparat cu esentã extrasã din rãdãcinã de nard, o plantã aromaticã din India) si revarsã mirul pe picioarele lui Iisus. Toti cei de fatã sunt surprinsi, nedumeriti, dar Iuda are o reactie de impotrivire: „De ce nu s’a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari si sã-i fi dat sãracilor?” Reactia lui Iisus e cu totul alta: „Las-o, cã pentru ziua ingropãrii Mele l-a pãstrat; cã pe sãraci ii aveti pururea cu voi, dar pe Mine nu Mã aveti pururea”.

Gestul Mariei, prin gingãsia si semnificatia lui, e unul din cele mai emotionante din câte pot fi intâlnite in istoria omenirii. Prin nu stim ce revelatie sau intuitie, aceastã splendidã femeie a presimtit cã Iisus nu va avea parte de ritualul obisnuit al inmormântãrii si, asumându-si rânduialã de mironositã, a uns picioarele ce aveau sã poarte semnul cuielor. Domnul ii oferã lui Iuda aceastã explicatie, dar ucenicul nu o acceptã. Gândul lui se indreaptã in altã parte, si nu prea departe. El stie cã invierea lui Lazãr, sãvârsitã in vãzul a o multime de martori, impinsese pânã la culme ura preotilor iudei fatã de Iisus. Condamnarea Lui la moarte fusese deja hotãrâtã la un sfat de tainã in casa arhiereului Caiafa. Singura lor grijã este aceea ca arestarea acestui Iisus, care se bucurã acum de o imensã popularitate, sã nu se facã la lumina zilei, in vãzul multimii. Ei conteazã pe labilitatea psihologiei maselor: când victima e amenintatã, ii sar in apãrare; când o vãd in cãtuse, o pãrãsesc. Este exact ceea ce vor face insisi ucencii in grãdina Ghetsimani.

Aceastã grãdinã („grãdinã” e un fel de a spune; in fapt, era un crâng) se afla undeva in afara Ierusalimului, dincolo de pârâul Cedrilor. Se pare cã acolo era locul de tainã unde Iisus obisnuia sã meargã, din când in când, cu ucenicii Sãi. Evident, Iuda il cunoaste. Planul e croit la repezealã. Disidentul se furiseazã in casa arhiereilor si le face oferta de colaborare: el promite cã le va deconspira locul unde Iisus poate fi arestat fãrã martori incomozi, iar ei acceptã ca pentru acest serviciu sã-i plãteascã suma de treizeci de arginti.

Urmãtorul episod dramatic se petrece la Cina cea de Tainã. Iisus isi vesteste incã o datã patima si moartea. si tot atunci enuntã legea iubirii, indemnându-si ucenicii sã rãmânã intru iubirea Lui.

Unsprezece apostoli ascultã infiorati, dar de inima lui Iuda nu se lipeste nimic. Iisus i-o cunoaste si gãseste cã e momentul s’o si spunã: „Unul dintre voi Mã va vinde”. Apostolii se zbat intre uimire si neliniste si se intreabã unii pe altii cam cine ar putea fi. Vestea pare incredibilã, greu de suportat. Iuda are neobrãzarea de a intreba si el: „Nu cumva sunt eu, invãtãtorule...?”. Iisus ii rãspunde: „Tu ai zis”, ceea ce in limbajul vremii inseamnã: „Asa e, ai spus-o chiar cu gura ta”.

Dar cei unsprezece incã nu se desmeticesc, nu-si cred auzului. Acum Iisus i se adreseazã de-a dreptul lui Iuda: „Ceea ce vrei sã faci, fã mai degrabã!...”. Dar – ne spune Evanghelistul – nimeni din cei ce sedeau la masã n’a inteles pentru ce i-a zis aceasta; fiindcã unii, deoarece Iuda avea punga, gândeau cã Iisus ii spune: Cumpãrã ceea ce ne trebuie la sãrbãtoare!... sau sã dea ceva la sãraci”.

Ca sã fie si mai explicit, Iisus adaugã: „Acela este, cãruia Eu, intingând bucãtura de pâine, i-o voi da”. „si intingând bucãtura de pâine, a luat-o si i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul”. Evanghelistul Ioan, care a fost de fatã, incheie astfel acest episod: „Deci, dupã ce a luat acela imbucãtura de pâine, indatã a iesit. si era noapte.”

Intr’adevãr, iubitii mei, noapte era. innoptate erau sufletele apostolilor; chiar atunci, la Cinã, Iisus le spusese: Rãmâneti intru iubirea Mea! si acum, unul dintre ei plecase coplesit de urã. Noapte este acum si in sufletul lui Iuda. El aleargã prin besnã la arhierei, le descoperã locul unde Iisus poate fi arestat in aceeasi noapte. Iar pentru cazul cã nimeni nu l-ar fi recunoscut sau cã nu ar fi fost sigur asupra persoanei, stabileste consemnul: „Cel pe care-l voi sãruta, acela este; prindeti-l”.

Noapte este in crângul din marginea Ierusalimului. Iisus Se desprinde de ucenici, Se roagã singur, tremurã pentru o clipã in fata crucii care I se apropie, Se intoarce la ai Sãi, ii trezeste din noaptea somnului, clipa a sosit. Crângul e invadat de ostasi inarmati care, la lumina faclelor, cautã pe cineva. il cautã si adunãtura de preoti care-i insoteau pe ostasi. „Pe cine cãutati?” ii intreabã Cel-Cãutat. „Pe Iisus Nazarineanul”, rãspund ei. „Eu sunt!” le rãspunde Acesta. Ei, deprinsi sã caute un hot care se ascunde, minte si incearcã sã fugã, se descumpãnesc in fata Acestui infractor neobisnuit si ezitã sã punã mâna pe El. Acum tâsneste din besnã Iuda Iscarioteanul. Se apropie de Iisus si dã sã-L sãrute pe obraz. Iisus tresare si-l mustrã: „Iuda, prin sãrutare il vinzi tu pe Fiul Omului?” Iuda insã nu sovãie. Prin noaptea sa, un fulger din iad ii scapãrã din gurã: „Bucurã-te, invãtãtorule”! si-L sãrutã. Acum, o altã mustrare: „Prietene, pentru ce ai venit?” Cu alte cuvinte: – Nu pentru o sãrutare te afli tu aici, ci ca sã dai o mânã de ajutor la arestarea Mea. Lasã jocul si fã-ti treaba!

Iisus este legat, dus in cetate, judecat si condamnat la moarte pe cruce. Iuda aflã, are o scurtã mustrare de constiintã, aleargã la arhierei si vrea sã le inapoieze banii: „Gresit-am vânzând sânge nevinovat”. Acestia rânjesc a batjocurã, nu-i primesc banii si-i spun cu cinism: „Ce ne priveste pe noi? De-acum e treaba ta...”. Umilit de moarte, trãdãtorul aruncã banii in templu, dupã care merge undeva si se spânzurã.

Dragii mei, asa s’au petrecut faptele. Iuda rãmâne pânã astãzi un personaj nu numai tragic, dar si controversat, de vreme ce nimeni nu poate preciza motivul real al trãdãrii.

Unii cred cã el nu a fost altceva decât instrumentul prin care trebuia sã se plineascã profetiile; asadar, fusese predestinat mortii, ceea ce ii prezumã nevinovãtia. Numai cã profetiile se puteau plini nu neapãrat prin el, ca persoanã, ci prin altcineva, sau prin alte mijloace. Singurul interes al arhiereilor era sã cunoascã locul secret al lui Iisus, iar pentru aceasta puteau sã angajeze un spion care sã-L urmãreascã.

Altii cred cã Iuda, fiind singurul negalileean din ceata apostolilor, nu era de acord cu mesianismul universalist al lui Iisus, ci cu mesianismul nationalist al cãpeteniilor iudaice. Acestui argument i se poate rãspunde cã pentru asa ceva nu era nevoie de calea trãdãrii, ci de aceea, mult mai simplã, a despãrtirii.

Altii, dimpotrivã, ii atribuie lui Iuda chiar intentia sublimã de a provoca arestarea lui Iisus pentru ca Acesta sã-si poatã demonstra dumnezeirea in fata judecãtorilor. Dacã insã acesta ar fi fost scopul, de ce nu si l-a urmãrit pânã la capãt? Suprema demonstratie a dumnezeirii lui Iisus, asa cum in batjocurã o invocau arhiereii, ar fi fost ca El sã Se coboare de pe cruce. Or, la vremea rãstignirii Mântuitorului, Iuda era deja mort.

Se incearcã absolvirea lui Iuda si prin temporara sa cãintã. Desigur, aceasta ar fi fost salvatoare dacã el ar fi alergat la invãtãtorul sãu si i-ar fi cerut iertare. Dacã ar fi cerut-o, e sigur cã i s’ar fi dat. Dar n’a fãcut-o, ci a preferat sã se sinucidã.

Cea mai popularã si mai acreditatã ipotezã este aceea a lãcomiei. Având punga, Iuda se obisnuise sã ciupeascã din banii comunitãtii apostolice, punându-si-i deoparte pentru el. Asa se explicã reactia lui negativã la ungerea din Betania. Se risipea un mir aromat care pretuia trei sute de dinari, adicã plata unui lucrãtor pentru un an de muncã. Dacã acesti bani ar fi intrat in punga comunã, el isi putea insusi intreaga sumã sub pretextul cã a impãrtit-o la sãraci. Unde-i hotie e si minciunã. Nimeni nu l-ar fi controlat. Aceastã sumã insã s’a risipit pe picioarele invãtãtorului. Iuda are sentimentul cã Iisus, acceptând gestul femeii, i-a furat banii.

Acum ii trece prin minte gândul trãdãrii. Initiativa nu le apartine arhiereilor. Ca institutie judiciarã, sinedriul putea folosi metoda recrutãrii unui informator. Initiativa ii apartine lui Iuda. El este cel ce se oferã. Dar nu pentru ratiunile politice ale unui nationalist dezamãgit. Dacã ar fi fost asa, o fãcea, bucuros, pe gratis. Nu. El cere bani. Arhiereii „se invoiesc” sã-i dea bani si ii oferã treizeci de arginti. Arestarea lui Iisus, insã, era o mizã uriasã; arhiereii ar fi pus in joc o sumã pe mãsurã. Ei insã oferã ceea ce oferã spre a-L umili pe Iisus (care, in ochii lor, n’ar merita mai mult) si, pe de altã parte, isi dau seama pe cine au in fatã. Iuda nu este un negustor abil. Furtisagurile lui nu au nimic spectaculos. Atât prin ciupelile din pungã, cât si prin pretul derizoriu al trãdãrii, Iuda pare mai mult un biet gãinar, un prostãnac care se insalã pe sine. Dacã presupunem cã prin trãdare vrea sã-si recupereze banii pierduti prin mirul din Betania, si aici se insalã. stim cã vasul de alabastru continea o litrã de mir de nard curat, un produs foarte rar si extrem de scump. Iuda acceptã treizeci de arginti, adicã suma cu care se vindea un sclav in piatã.

Slãbiciunea lui Iuda este, intr’adevãr, lãcomia, dar lãcomia nu este un procedeu comercial, ci un viciu. Lacomul nu urmãreste imbogãtirea posibilã, ci adaosul necesar. Când bãutorul devine alcoolic, se imbatã din te-miri-ce. Dependent de propriul sãu viciu, omul si-a pierdut libertatea si poate fi vânat de oricine. Aici cred eu cã se aflã cheia trãdãrii lui Iuda.

Cei mai multi comentatori emit tot felul de presupuneri, precum cele pomenite mai sus, dar ocolesc un fapt extrem de important: Iuda este un om demonizat. Doi sunt evanghelistii care mentioneazã acest fapt: Luca si Ioan. Demonizarea lui Iuda ca trãdãtor al lui Iisus s’a fãcut pe fondul propice al lãcomiei. Ea cunoaste douã faze. Prima se petrece indatã dupã ungerea din Betania, când lui Iuda i se strecoarã gândul de a intra in legãturã cu arhiereii. Acest gând il stãpâneste si in prima parte a Cinei celei de Tainã. Asa se explicã impertinenta cu care intreabã dacã nu cumva el este cel care il va vinde pe Iisus, stiind bine cã el va fi. Sângele rece atinge culmea in clipa in care Iisus il anuntã ca trãdãtor pe cel cãruia ii va intinde imbucãtura de pâine. I-o intinde lui Iuda, iar acesta o ia fãrã nici o tresãrire de constiintã, confirmând astfel cã el este trãdãtorul. Sfântul Ioan precizeazã: „Dupã imbucãtura de pâine, atunci a intrat Satana intr’insul”.

Dupã ce i-a bântuit gândul, diavolul intrã acum in posesia lui totalã si ireversibilã. De ce ireversibilã? vã veti intreba; dacã Domnul vindecase atâtia demonizati, oare nu putea sã-l vindece si pe el?... Diferenta e radicalã: cei vindecati erau victime, Iuda e complice. intre el si Satana s’a fãcut un pact. inainte de a-l vinde pe Iisus, Iuda isi vânduse propria-i libertate. Dumnezeu nu-l mântuie pe om impotriva libertãtii lui.

Iuda are acum un alt statut moral decât al celorlalti oameni. El nu e doar un ins viclean, ipocrit, siret, prefãcut, duplicitar, fãtarnic, ca multi altii; el este un om corupt, pervers, perfid, modelat pe talia celui ce-l stãpâneste. Numai asa se explicã incredibilul, cutremurãtorul gest din grãdina Ghetsimani: sãrutarea. Existã situatii in care omul il surprinde chiar pe Atotstiutorul Dumnezeu. Amintiti-vã de sutasul din Capernaum care-I ceruse lui Iisus sã-i vindece servul chiar de la distantã, ca un comandant cu porunci executorii. La auzul acestor cuvinte, care descopereau credinta unui pãgân, Iisus, pur si simplu, S’a minunat. Aici, in Ghetsimani, Iuda il surprinde pe Iisus prin gestul sãu de a-l sãruta. Era oare sãrutarea necesarã pentru identificarea lui Iisus? Nicidecum. Semnul era pur conventional, putea fi un deget arãtãtor, o mânã pe umãr, atingerea cu o crengutã, sau orice altceva. Mai mult, nici nu era nevoie de un semn de recunoastere, oricare ar fi fost el, de vreme ce impreunã cu ostasii veniserã si arhierei, bãtrâni si cãpetenii care-L vãzuserã de atâtea ori pe Iisus in templu si-L cunosteau. si in cazul acesta, ca si in acela al trãdãrii, Iuda era cel ce avusese initiativa. El inventase trebuinta unui semn, el stabilise, ca semn, sãrutarea. Iisus stia cã Iuda il va trãda, o spusese rãspicat si explicit, dar sãrutarea e de naturã sã-L surprindã. intrebarea pe care i-o pune are in ea, deopotrivã, uimire si dojanã: „Iuda, prin sãrutare il vinzi tu pe Fiul Omului?...

Dar faptul e mult mai grav. inainte de a-L sãruta, Iuda il salutã mieros prin cuvintele: „Bucurã-te, invãtãtorule!” Nu se poate, nu se poate ceva mai pervers! Cuvântul Bucurã-te!, care iesea din gura lui Iisus ca un balsam, din gura lui Iuda iese ca un sarpe. tineti minte: Fapta care l-a condamnat definitiv pe Iuda nu a fost trãdarea negociatã, ci sãrutarea perfidã. Satana i-a inspirat-o, si tot Satana il va impinge la sinucidere. si putem anticipa cã’n clipa când Iuda isi va da duhul cu latul de gât, Satana ii va suiera, dulce, in ureche: Bucurã-te!

 

Iubitii mei fii sufletesti,

Din nefericire, Iuda nu e doar personajul unui anume moment istoric, ci si un personaj al istoriei de dupã el, multiplicat peste tot, la scarã planetarã, in ipostaza sãrutãrii care acoperã trãdarea.

Printre noi, cei ce beneficiem de civilizatie, de culturã, de progres stiintific, de libertate, de bunurile pãmântului si de harurile cerului, printre noi se instaureazã, incetul cu incetul, un duh perfid care rãstoarnã valorile si perverteste limbajul. Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna devine adevãr, furtul inteligent devine profesie onorabilã, sodomia se cheamã orientare comportamentalã, cuvinte nobile precum prietenie, prieten, prietenã se degradeazã in conotatii dubioase, pervertirea tineretului se intituleazã program de sãnãtate antiSIDA, destrãmarea familiei se numeste planificare familialã, crimele ingineriei genetice se fac in numele vindecãrilor miraculoase, prostitutia se legitimeazã prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclamã de meditatia transcendentalã, sãrãcirea spiritului devine globalizare, invadarea unei tãri se cheamã rãzboi preventiv, terorismul isi reclamã valente divine, infeudarea economicã se numeste credit bancar, pomana politicã devine act de caritate. si multe altele.

Iuda se plimbã nestingherit prin societate, prin istoria omenirii, dar si prin crestinãtate. Isprava lui cea mai mare este aceea cã dintr’o singurã Bisericã a fãcut mai multe. Din mai multe a fãcut o puzderie. si continuã s’o facã, prin ceea ce ii este propriu: lãcomie, invidie, orgoliu. Se adapteazã usor, si-a rafinat metodele. Lucreazã la lumina noptii si comunicã prin unde hertiene. E un iscusit importator de religie, oferind-o concurential pe piata bunurilor de consum. Altfel, e un ecumenist convins. Când nu lucreazã pe furis, te invitã la dialog frãtesc. Dacã-l refuzi sau dacã te aperi, te pomenesti intolerant, conservator, fundamentalist, retrograd.

Cunoaste bine Biblia, are studii universitare, vorbeste câteva limbi strãine. El stie cã Iscarioteanul era unul din cei doisprezece care au ascultat si memorat invãtãtura lui Iisus. Dacã ar fi avut curãtie si talent, putea sã scrie o Evanghelie tot atât de bogatã ca a lui Matei.

A scris-o postum, in cheia sãrutãrii perverse. Iuda e un excelent teolog, asa cum este si patronul sãu din Qarantania, care ii oferea lui Iisus citate din Scripturã.

Iuda e tot atât de zelos printre ai sãi, de vreme ce instinctul dezbinãrii il mobilizeazã peste tot, oriunde s’ar afla. Partenerul trebuie mai intâi sedus, dominat, si numai dupã aceea nimicit. Iuda isi abordeazã semenul cu gratia cobrei care, intâlnind o viperã in junglã, o invitã la un dans aerian, fascinant, ametitor, pe durata cãruia isi calculeazã cu precizie secunda muscãturii mortale. Iuda e un maestru al crimei perfecte.

 

Iubitii mei fii sufletesti,

Duhul necurat al sãrutãrii lui Iuda, oricât ar fi el de perfid si stãruitor, nu ne poate umbri bucuria pascalã, asa cum dramatica experientã a ucenicilor nu i-a lipsit de bucuria invierii Domnului lor; dimpotrivã, le-a sporit-o. Noi suntem urmasii celor unsprezece apostoli, ai celor saptezeci, ai sfintelor femei, ai tuturor celor ce I-au rãmas Domnului credinciosi si prieteni. Poate cã si noi, asemenea lui Iacob si Ioan, am râvnit la slavã lumeascã; poate cã si noi, asemenea lui Petru, ne-am lepãdat de Domnul prin lasitate si fricã; poate cã si noi, asemenea lui Toma, ne-am indoit in credintã. Dar dacã Ioan s’a invrednicit de prietenia Rãstignitului, dacã Petru s’a cãit plângând, dacã Toma a ingenunchiat crezând si dacã toti au trãit bucuria invierii, pãrtasi ai bucuriei lor suntem si noi, cei de astãzi.

Fie ca bucuria pascalã sã ne facã mai treji, mai atenti, mai curati, mai curajosi si mai increzãtori in biruinta finalã a Mielului injunghiat. Hristos a inviat!